luni, 28 decembrie 2015

Vămile pămîntului: Despre încercările creștinului călător prin lume



 Nota traducătorului (G. F.): Vămile văzduhului reprezintă una din temele preferate ale ortodoxiei populare. Nu și pentru teologia ortodoxă respectabilă, firește, care zburdă eliberată de griji în spațiul Schengen al geografiilor spirituale.
Bineînțeles că înțelegerea literală a subiectului trebuie corectată (vezi de pildă intervenţia fericită a părintelui Thomas Hopko http://www.ancientfaith.com/podcasts/illuminedheart/toll_houses_after_death_reality_or_heresy), dar la noi întîlnești mai degrabă fie sprijinul acordat de preoțimea interesată tocmai acestei înțelegeri literale, fie zîmbetul superior al teologilor profesioniști, care expediază zeflemitor tema ca nerelevantă, de vreme ce nu este preluată în mecanismul cultural, deci onorabil, al călătoriilor spirituale. Pentru lumea bună sufletul e demn de atenție doar dacă este însoțit pe copertă de o vrăjitoare călare pe mătură, iar în interior de referințe la Culianu. Credința oamenilor superiori e un lucru serios, vedeți bine, nu precum cea a oamenilor simpli. Oricum ar fi însă, vămile văzduhului reprezintă o bună ocazie pentru toată lumea de a se gîndi la vămile pămîntului. 
Nu știu ce e mai rău: să nu treci de vămile văzduhului, sau nici măcar să nu ajungi la ele? Dar cum să ajungi la vămile văzduhului dacă nu poți trece de cele ale pămîntului? Unde riști ori să rămîi suspendat la o înălțime oarecare, ori să te tîrăști la nesfîrșit, fără să te mai poți înălța vreodată.
Într-adevăr, creștinul călătorește spre cele de sus printre cele de jos. Și în măsura în care călătoria sufletului după moarte nu face decît să o continue pe cea făcută pe pămînt, cea de aici ar trebui să primească o atenție cel puțin egală. La vămile văzduhului, vameși sunt dracii. Poate că tot ei păzesc și vămile pămîntului, însă o fac sub niște forme atrăgătoare. Destul de atrăgătoare încît călătorul, homo viator, să se simtă ispitit să-și tragă sufletul în acel loc pentru o vreme. Sau chiar să-l lase acolo.
În eseul lui David Elliot „Passing Through the Sirens. The Trials of the Christian Wayfarer in the World” (publicat în numărul din iulie/august 2012 al revistei Touchstone Magazine, text disponibil integral la adresa http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=25-04-034-f) din care am tradus o parte mai jos, este vorba tocmai despre acești „vameși” ai pămîntului, care urmăresc împiedicarea călătoriei creștinului fie prin blocarea lui într-un loc și un timp mort, fie prin orientarea lui într-o direcție greșită. Elliot numește acești vameși „sirene”, în acord cu gîndirea clasică. Și dacă tot trăim într-o cultură a sirenelor, m-am gîndit că ar fi util să aflăm cîte ceva despre ele. În primul rînd, că există. Poate că nu strică nici să știm cui datorăm indiferența față de vămile pămîntului și disprețul pentru vămile văzduhului.
Poate că balaurii sunt morți, dar sirenele sunt bine mersi. Pe de o parte, pentru că pe cît de greu sunt de zărit, pe atît de ușor sunt de confundat. Uneori poartă lavalieră,  alteori papion. Nu știu ce să zic despre femeia cu barbă, dar rar întîlnești o sirenă fără. Și chiar dacă și-ar arăta coada, cine-ar da într-o sirenă? Într-un balaur desigur, am da cu toții. Mai ales atunci cînd este mort deja. Dar pe sirene le protejăm – ba nu, le admirăm. Pentru că le confundăm cu altcineva. Nimeni nu ar confunda un balaur cu altceva, dar pe o sirenă? O sirenă poate fi o călăuză. Un mentor. Poate fi o oază. Nicăieri nu găsești mai multe oaze ca în deșert, nu-i așa? Dar călătorul însetat nu se gîndește la asta nici măcar atunci cînd are gura plină de nisip. Pentru că o sirenă îți este întotdeauna un prieten, niciodată un dușman. Este prietenul din cauza căruia toți prietenii îți devin dușmani. Balauri, pe care ești gata să-i răpui tu, cel dintîi. De dragul sirenei pentru care „ceea ce unește este mai important decît ceea ce separă” – titlul unui cîntec de succes, un șlagăr îndrăgit și fredonat cam pe toate drumurile României de o bună bucată de vreme. 

*

David Elliot: Trecînd de sirene. Încercările creștinului călător prin lume

Dacă creștinul nu este decît un călător aflat în trecere prin lume, asta înseamnă că trebuie să se dedice unui ascetism strict, să condamne întreaga cultură și societate și să se poarte în general de parcă i-ar lipsi vreo doagă? Din fericire, nu. Sfinții Augustin și Grigorie cel Mare au spus că drumețul se poate bucura în mod legitim de înlesnirile unor hanuri retrase și că aceste hanuri corespund plăcerilor bune și curate pe care le poți descoperi în cursul vieții de călător. Pericolul vine din zăbovirea în aceste hanuri cu prețul ratării misiunii, sau a confundării hanului cu căminul adevărat, marcată de încercarea de a întemeia o ședere permanentă. Dacă acest lucru se-ntîmplă, pelerinul a devenit un „om lumesc” (Luca 12: 19-20), iar starea lui devine atunci asemănătoare cu cea a personajelor din Odiseea, care au mîncat flori de lotus și și-au uitat adevărata lor casă. Așa cum s-a întîmplat cu tovarășii lui Enea, care s-au retras în Sicilia în loc să stăruiască în chemarea lor de a întemeia Roma, sau cu israeliții cîrtitori care au pierit în deșert după ce au refuzat să-l urmeze pe Moise în Pămîntul Făgăduinței, tot astfel omul lumesc este cel care renunță la misiunea sa, rămînînd în amintirea celorlalți călători mai înțelepți, care-l pomenesc doar ca pe un personaj dintr-o poveste moralizatoare.
Care ar fi unele dintre căile prin care călătorul este momit să devină un om lumesc și să renunțe la călătoria sa către patria cerească? Pentru Părinți Bisericii, călătoriile lui homo viator sunt comparabile cu cea a lui Ulise. Așa cum Ulise s-a legat de catarg și a înfundat urechile tovarășilor săi pentru ca aceștia să nu audă cîntecul sirenelor, tot astfel călătorul creștin este purtat în corabia Bisericii, legat de catargul Crucii și sfătuit să ignore cîntecele dulci și periculoase de sirenă intonate de această lume. O listă incompletă de asemenea cîntece de sirenă poate fi găsită printre ispitele asupra cărora ne-au prevenit Augustin, Ioan Gură de Aur, Grigorie cel Mare, Toma d’Aquino, John Henry Newman, C. S. Lewis și tradiția în general. Putem enumera aceste cântece și tipul de om lumesc pe care-l produc după cum urmează.

Sirena persecuției

Menționată uneori drept „Cezarul„ sau „Fiara”, această sirenă cîntă un cîntec care-l conduce pe călător spre lașitate. Refrenul ei vorbește despre faptul că el trebuie să se adapteze la cei din jur și despre cît de rău va fi dacă va fi condamnat de societate și de semenii lui. Părinții Bisericii au identificat această sirenă în primul rînd cu teama de persecuția fizică, așa că imaginea culturală pe care i-au atribuit-o Persecutorului a fost cea a soldaților romani aruncîndu-te la lei.
Dar această sirenă, care nu s-ar putea sustrage reproșului Satanei care o consideră vinovată de fenomenul martirilor, a devenit mai subtilă. Noua ei tehnică este „persecuția blîndă”: să-l scoată pe călător de pe drum prin intimidarea lui, făcîndu-l să se teamă să mărturisească adevărurile „depășite”, care l-ar izola din punct de vedere social. Șmecheria constă în exploatarea sensibilității cu imagini ale înstrăinării de familie, prieteni sau colegi. Cu pierderea slujbei sau cu refuzul promovării sau prelungirii unui contract; sau cu teama de a nu ajunge să arate ca un fundamentalist, un maniac sau fanatic. Presiunea exercitată de New York Times, BBC și alte organisme culturale pentru a-i determina pe oameni să tăgăduiască în mod tacit „cuvintele grele” ale lui Hristos este un gen de astfel de persecuție blîndă.
Blestemul aruncat de această sirenă este: „Blestemați sunt cei prigoniți pentru dreptate, căci nu a lor este împărăția acestei lumi.” Călătorul ademenit de această sirenă este sfătuit să-și amintească: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa” (Luca 9:26)

Sirena vanității

Această sirenă îl ispitește pe călător să părăsească drumul și să intre într-un han foarte plăcut, plin de faimă, glorie, strălucire și de tot ceea ce este în mare vogă. Cîntecul vanității era adresat de regulă marilor sportivi, frumuseților răpitoare, generalilor victorioși și celor care au realizat lucruri importante în arte și științe. Șmecheria era să-l țină pe călător absorbit de o lume în care era răsfățat și admirat sau, dacă nu era demn de asta, să facă din el unul din acei gură-cască ale căror „minți ling umbre”.
Dar vanitatea s-a retras în latura ei vulgară în ultima vreme și preferă să se bălăcească în mizerie. În loc să laude generali glorioși și mari poeți, ea îi face acum pe oameni să idolatrizeze și să imite celebrități ale culturii pop lipsite de virtute, caracter sau de orice realizare veritabilă. Multe dintre asemenea celebrități sunt de fapt lipsite pînă și de o fărîmă de talent sau frumusețe. Vanitatea se ocupă de strălucirea, aspectul țipător și superficialitatea care stau la baza fiecărui spectacol, film sau reclamă TV precum și de mania pentru diverse sporturi și sportivi. Obsesiile pentru American Idol, Cosmopolitan, ESPN, Las Vegas sau pentru o prezentare pariziană de modă și toată vorbăria despre „ce-i nou” sunt toate imagini bune pentru Vanitate.
Blestemul aruncat de această sirenă sună așa: „Blestemați sunt cei ce plîng, căci aceia nu vor fi mîngîiați.” Călătorii care întîlnesc Vanitatea pe drum sunt încurajați să-și amintească de moarte prin intermediul unor gesturi precum vizitarea mormintelor și meditarea la versete precum „Tot trupul este ca iarba şi toată mărirea lui, ca floarea câmpului!” (Isaia 40:6).

Sirena veacului

Omniprezentă și poate cea mai reprezentativă dintre sirene, aceasta cîntă un cîntec de leagăn care invită la lene intelectuală și spirituală, spunîndu-i călătorului că „realitatea” se reduce la standardele și concepțiile despre lume ale propriei lui societăți. Scopul este acela de a face din om un nimic, cerîndu-i să definească realitatea numai prin Zeitgeist sau „spiritul timpului”, cu toate ideologiile, propaganda și opiniile acceptabile, prin care diavolul își exercită în primul rînd rolul său de „înșelător al lumii”. Dacă reușește, această sirenă transformă călătorul într-o giruetă pentru care realitatea nu înseamnă nimic altceva decît ultima chestie trîmbițată de sondajele de opinie, statistici, „studii recente” și alte lucruri de genul acesta. Difuzoarele întrebuințate de această sirenă sunt publicațiile obișnuite, dezbaterile difuzate la radio și TV, buletinele de știri și alte forme de media despre care oamenii presupun cu naivitate că le oferă o imagine corectă a „lumii reale”.
Girueta privește-n gol atunci cînd aude vorba lui Socrate: „Viața care nu s-a cercetat pe sine nu merită să fie trăită” (Apărarea lui Socrate, 38a). Această sirenă îl urmărește pe călător în orice vreme, și el o poate înfrunta amintindu-și de această vorbă: „Nu vă potriviţi acestui veac, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii” (Romani 12:2)

Sirena elitei

Această sirenă îi cîntă călătorului în cele mai puternice și mai subtile cîntece mortale ale lumii: melodiile despre mîndria resimțită atunci cînd aparții unui club superior și exclusivist. Grupul se poate lăuda cu pretențiile sale spirituale, intelectuale, culturale, naționale sau de alt gen. „Noi” pot fi fariseii față de gloate, grecii față de „barbari”, aristocrația față de țărani, educații față de filistini, cei bine informați față de cei lipsiți de educație, sau orice alt grup care se consideră superior față de alții în vreo privință. Scopul este să te numeri și tu printre cei remarcabili, importanți, deosebiți, printre cei care „învîrt treburile”. Ambiția de a pătrunde sau de a avansa într-un asemenea grup și snobismul etalat odată ce „te-ai ajuns”, sunt temele principale din cântecul acestei sirene. Lumescul ei fanfaron devine adeseori familiarul, chiar dacă detestabil, om cu pretenții: numiți-l inițiatul, VIP-ul sau omul providențial. Spre deosebire de giruetă, personajul VIP face impresie în rîndul elitei intelectuale, artistice sau chiar spirituale, și-și apleacă privirea cu dispreț spre „mulțimea ordinară” sau „turma analfabetă”.
În vremea lui Hristos, fariseii sau cei „curați” îi reprezentau pe cei care se considerau prea buni pentru a avea nevoie să se pocăiască (Luca 7:30) și care se răsteau la oamenii obișnuiți: „Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!” (Ioan 7:49). În vremea noastră, VIP-ul este de regulă un intelectual, un estet sau un „expert” dintr-o societate profesională sau de elită. Dar asemenea fariseului, sfînt în sens profesional, și el are același moto: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu sunt ca ceilalți oameni.”
După cum C. S. Lewis a notat cu iscusință, coteria VIP este alcătuită dintr-un cerc exterior și altul interior. Cercul exterior, inferior, mediază Zeitgeist-ul celorlalte VIP-uri (și, prin intermediul acestora, giruetelor) într-o manieră suficient de nouă pentru a ascunde faptul că nu face decît să repete papagalicește ceea ce oricum toată lumea știa deja. Acest lucru este realizat de obicei cu ajutorul cuvintelor lungi și rare și a unui jargon sofisticat care-i face pe cei banali să pară profunzi. VIP-urile întrebuințează acest miraj al profunzimii pentru a-i intimida pe ceilalți și pentru a consolida propriul lor simț de superioritate față de „mulțime”, pentru care cuvintele lor cu numeroase silabe n-au nici o noimă. Mari rispitori de nume și citate, acești membri ai cercului exterior îți spun întotdeuna că au studiat la Harvard sau Princeton și nu uită niciodată să așeze un „M.D.” sau un „Ph.D.” în dreptul propriilor nume.
Cercul interior, superior al VIP-urilor este mult mai descurajator: în loc doar să slujească Zeitgeist-ul, personajele de aici sunt destul de talentate și de manipulatoare pentru a influența lucrurile și mai mult în direcția (pur lumească) în care oricum mergeau. Aceasta îi face pe membrii cercului exterior să-i laude pe cei din interior în termeni precum „îndrăzneț” și „progresist.” Cele mai înzestrate VIP-uri pot chiar să modifice Zeitgeist-ul în mai rău prin elaborarea unor ideologii teribile sau prin inițierea unor revoluții în arte, științe, economie sau politică.
Blestemul rostit de această sirenă este: „Bestemați sunt cei săraci cu duhul, căci nu a lor este împărăția acestei lumi.” Călătorul care întîlnește această sirenă pe drum este sfătuit să se smerească precum un copilaș și să ocupe locul cel mai umil la petrecere (Luca 14:10).

Mijlocul poveștii

Oare a vedea lumea ca un lăcaş de sirene înseamnă a spune că societatea este rea? Știm care sunt urmările obișnuite ale unei asemenea viziuni: cei aleși se retrag în secte, iar de pe coama acoperișului teologiilor lor ascetice, apocaliptice, care resping lumea, își clatină cu mînie pletele cărunte către o lume pe care o condamnă – și care le întoarce complimentul tratîndu-i ca pe niște țăcăniți.
Însă adevărul este mai complicat. „Societate” înseamnă: ființe umane care trăiesc și realizează lucruri laolaltă. În veacul nostru căzut, linia celei mai mici rezistențe a societății va fi să meargă către sirene mai degrabă decît să se-ndepărteze de ele. Societatea nu este așadar rea prin definiție, ci tinde să devină așa „by default”, nefăcînd nimic. Aceasta este o parte importantă a „Veștii Rele” care face „Vestea Bună” necesară. Dar cînd un aspect oarecare al culturii sau societății este inofensiv, atunci cu singuranță acel fenomen aparține celei de-a doua definiții a cuvîntului „lume” (he oikoumene, „pămîntul locuit”) într-un fel care nu implică corupția prin cea de-a treia definiție (veacul rău, aion). Acel aspect benign și șansa pentru înaintarea reală, chiar dacă limitată, pe care o permite, este acel fitil care fumegă și pe care trebuie să-l reaprindem de fiecare dată cînd putem, avînd grijă să nu-l înăbușim vreodată.
Fiindcă noi, călătorii, ne aflăm la rîndul nostru in media res: suntem născuți la jumătatea unei povești al cărei cadru cuprinde tot felul de trăsături specifice privitoare la familie, gospodărie, vecinătate, oraș, cultură și națiune. Nici un creștin nu are de ce să îmbrățișeze o viziune care privește aceste lucruri drept irelevante pentru ceea ce suntem. După cum a spus-o Lewis, învierea trupului poate cuprinde învierea unor bunuri sociale precum „trupul nostru mai mare” astfel încît, de pildă, adevărata Anglie să fie împlinită mai degrabă decît desființată în Ceruri.
   Însă aici, jos, „pe drum”, trebuie să practicăm o anumită contra mundum dacă vrem să nu fim vrăjiți de sirene. Să zicem că alegerile mele arată că nu mă gîndesc la mine în primul rînd ca la un pelerin creștin aflat în căutarea patriei cerești, ci ca la cineva preocupat mai întîi de toate de bani, proprietăți, putere, divertisment, aspect, ambiție, prestigiu sau alte lucruri de acest fel. În acest caz, sirenele m-au înhățat, iar eu am renunțat la misiunea călătorului. Nu mă mai pot socoti doar „în” lume, ci am devenit unul „de-al” lumii.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)