„Familologii”, „căsătorilogii” și „cuplulologii”
ortodocși ar trebui să-și înceapă discursul despre criza familiei (slavă
Domnului pentru această criză, altfel despre ce dracu am mai fi vorbit noi!) cu
observații legate de natura sîngeroasă a familiei și a relației de cuplu. Din
fericire, chiar dacă specialiștii ortodocși în domeniul familiei române salvează
familia prefăcîndu-i sîngele în apă, există și alte resurse din care putem
întrezări cîte ceva despre tensiunile inerente oricărui cuplu normal, al cărui
sînge a rămas în instalație. De pildă, din filmul Hemingway and Gellhorn.
Cine nu a auzit de Hemingway o poate afla din
acest film: este
nemernicul care se însoară cu Gellhorn în speranța că va scrie la fel de bine
ca ea. Sau, cum spunea o cronică pe care din păcate nu o mai găsesc, dar care
foarte probabil a fost scrisă de un profesor ortodox de religie, Hemingway e un
tip rău care nu își face datoria de părinte. Lucru destul de trist, ce-i drept,
mai ales pentru unul a cărui poreclă era „Papa”. Bineînțeles, chiar dacă filmul
poate fi văzut în felul acesta, rămîne posibilă și o altă înțelegere a lui. Nu doar ca un film
despre lipsa de responsabilitate/sensibilitate a scriitorului și nici ca unul
despre rivalitatea dintre el și reporteriță, ci ca un film despre moduri
diferite de înfruntare a morții. Dincolo de scena antologică a angajării unei partide
de ruletă rusească între Hemingway și generalul rus (interpretat genial de
Robert Duvall!), relația diferită cu moartea face diferența între Hemingway și
Gellhorn. „Nu e nimic de scris, Gellhorn,” îi răspunde Hemingway femeii
copleșite de dimensiunile ororii. Și precizează: „[Ca scriitor] tot ce trebuie
să faci e să te așezi la mașina de scris și să-ți verși sîngele.”
Sîngele marlinului vînat inundă barca, sîngele
unei mame ucise în timpul unui bombardament, scurs de pe mîinile lui Gellhorn,
inundă chiuveta. Pe Gellhorn o interesează în primul rînd ce se află în
exterior – acțiunea. Prefera Hemingway aspectul interior? Nu era și el tot un
om de acțiune? Poate că diferența dintre ei e determinată nu atît de raportul
interior-exterior, ci de măsură; în ciuda caracterului său temperamental,
Hemingway nu avea nevoie de munții de cadavre vizitați de Gellhorn pentru a
putea scrie. Nu avea nevoie de atît de mult sînge. Pe Gellhorn, în schimb, războaiele
au satisfăcut-o atît de bine, încît s-a putut lipsi de sîngele lui Hemingway,
după care venise la Key West în primul rînd. „Domnule, sîngerați!”, exclamă
speriată o cameristă văzîndu-l pe Hemingway venit după Gellhorn pentru a o
convinge să renunțe la divorț.
Hemingway nu sîngera însă destul, nu sîngera
suficient pentru o femeie logodită deja cu oroarea.
„Mai merit o șansă”, insistă Hemingway. N-avea
nici una, din păcate. Secolul XX era mult mai promițător, mai atrăgător:
gulaguri, lagăre de concentrare, genociduri.
Cu toate acestea, Hemingway se simte în siguranță:
„Mă vor citi multă vreme după ce vor uita de tine”, o anunță Hemingway pe
Gellhorn aflată pe punctul de a deveni fosta lui soție. Ce o salvează însă pe
Gellhorn este lucrul pe care l-a găsit la Hemingway, deși nu îl căutase:
momentul cînd Hemingway șoptește niște cuvinte în timp ce îmbrățișează trupul
unui bărbat din care viața tocmai se scursese.
Era o rugăciune? Era un blestem?
Nu știm, dar, datorită lui Gellhorn, care surprinde cadrul asemenea
fotografului pe care-l invidia, simțim că nu mai dorim să aflăm cuvintele pe
care nu le vom ști niciodată. Pentru că ne-am îndrăgostit de cel care le-a
rostit și care șarjează imediat apoi împotriva dușmanilor vieții.
Lui Owen i s-a reproșat jocul lipsit de
subtilități, absența steluțelor din privire, [1] în ciuda faptului că, atunci cînd momentul le-a cerut, precum
în scena „încrederii” de la ușa camerei de hotel, a demonstrat o subtilitate a
cărei eleganță și finețe a depășit cu mult capacitățile mult lăudatei
Gellhorn-Kidman.
Iar cronica din Huffington
Post te face să te bucuri că ai văzut un alt film cu un titlu identic (http://www.huffingtonpost.com/maureen-ryan/hemingway-and-gellhorn-hbo-review_b_1540274.html).
Terciulețului pe care unii critici vor să-l bage
pe gît lui Owen-Hemingway împreună cu ultima lui nevastă, Hemingway îi răspunde
cu propriul lui sînge.
Moartea eliberează fiara; datoria omului liber
este să o biruiască. Hemingway omul nu a reușit, așa cum nici un om nu poate reuși. Este posibil ca Hemingway-scriitorul să o fi biruit, dar despre el nu se
mai știe nimic. Vorba lui Gellhorn,
„Omul e mort de mai bine de treizeci de ani. Nu a
chinuit pe nimeni mai mult decît s-a chinuit pe sine. Îi doresc să fie în pace.
Asta e tot ce am de spus în legătură cu subiectul.”
Notă:
[1] “With
his tousled hair, mustache and filled-out frame, Owen cuts a big, vigorous,
roistering figure as Hemingway; he’s good with the repartee that defines the
central relationship from the outset and easily becomes the center of attention
wherever he goes. At times, one wishes to see something more going on behind
the eyes or to detect more complicated feelings in him when Gellhorn resists
his wishes and doesn’t go along the way women always have before, but it’s a
stand-up job in a demanding role.” http://www.hollywoodreporter.com/review/hemingway-gellhorn-tv-review-hbo-cannes-329332
