miercuri, 23 martie 2016

Noi



„...so the whole ear of Denmark
Is by a forged process of my death
Rankly abused.”
Hamlet, I.5.
 
După un giro printre canalele tv, băiatul meu exclamă dezamăgit: „Peste tot nu-i decît «citiți cu atenție prospectul!»” Dar în știrea despre două surori gemene hotărîte să arate identic (în ciuda faptului că una este vizibil mai înaltă), [1] prospectul a fost ascuns. A fost ascuns pentru ca lumea să nu observe că cele două surori reprezintă un produs. Un model de umanitate din care „eu” lipsește într-un mod atît de dureros, încît te-ntrebi din ce mai este alcătuit acel „noi” pe care surorile pretind că l-au realizat.
Toată lumea ignoră atenționarea, nimeni nu citește prospectul. Poate pentru că oamenii au înțeles că scopul principal al prospectului nu e acela de a oferi informații despre produs, ci de a-i exonera pe producători. În esență, rostul unui prospect e să ne prevină că produsul respectiv dăunează sau ar putea dăuna grav oricărui om, sănătos sau bolnav. Chiar și produsele inofensive cuprind avertismente asemănătoare, ca o măsură obligatorie de precauție: „Citirea acestui prospect poate cauza distragerea atenției. În scopul evitării accidentelor, recomandăm citirea lui doar în spațiile special rezervate în acest scop, amenajate în secțiile de poliție și de pompieri civili. În timpul lecturii, cititorul va fi asigurat că sistemul de siguranță al scaunului este în stare de funcționare. Lectura se va face cu cel puțin o mînă fixată ferm pe bara de siguranță și cu ambele picioare imobilizate cu ajutorul curelelor prevăzute în mod special în acest sens.” Prospectul este mijlocul prin care producătorul se eliberează de orice responsabilitate, precum magazinele care nu-și asumă răspunderea pentru bunurile personale ale cumpărătorilor. Exact în felul în care școala îi obligă pe părinți să semneze o hîrtie prin care instituția de învățămînt este absolvită de orice responsabilitate față de sănătatea și integritatea acelei categorii de bunuri personale în care au fost incluși pînă la urmă și copiii noștri.
Sau poate că nimeni nu mai citește prospectul pentru că toată lumea este interesată doar de recomandare. Orice produs este bun la ceva, iar toate produsele sunt bune la un singur lucru. Toate contribuie, în moduri diferite, la transformarea noastră din „eu” în „noi”. „Fii tu!” suna un slogan de altădată al deodorantului Be You; „Fii ca noi!” te îndeamnă astăzi orice slogan.
Iar la realizarea acestui „noi” contribuie, mai mult decît orice alt produs, un anumit mod de gîndire. Dincolo de suma de 173.000 de lire sterline investite de cele două surori gemene în intervențiile cosmice și chirurgicale menite să le facă cît mai asemănătoare, la reușita încercării a contribuit mai ales aprobarea din partea familiei și a persoanele apropiate. Este foarte probabil ca toată povestea să nu fie decît o afacere de familie; dar întrebarea nu e dacă cele două surori sunt sincere, ci dacă opțiunea lor de afirmare de sine ar fi fost posibilă în afara unei tradiții de modelare de sine ale cărei rădăcini sunt mult mai respectabile decît roadele ei de astăzi. După cum arată Stephen Greenblatt,

„în secolul 16 pare să existe o conștiință de sine mai clară privitor la capacitatea de modelare a identității umane, modelare înțeleasă ca un proces manipulabil, artificial („artful”, termenul întrebuințat de Greenblatt, implică atît îndemînare, cît și viclenie, nota mea, G. F.). O astfel de conștiință de sine fusese răspîndită în rîndul elitei din perioada clasică, dar creștinismul a adus o neîncredere crescîndă în puterea omului de a-și modela identitatea: «Ia-ți mîinile de pe tine,» afirma Augustin. «Încearcă să te construiești pe tine, și vei ridica o ruină». Această perspectivă nu a fost singura existentă în secolele ulterioare, dar a fost influentă, iar o alternativă a început să fie articulată cu putere de-abia în perioada modernă timpurie. [...] în secolul 16 fashion pare să capete o largă circulație, desemnînd un mod de formare a unui sine. Această formare poate fi înțeleasă pur literal ca o imprimare a unei forme fizice asupra unei persoane [...] În mod special, din perspectiva cercetării de față, modelarea poate sugera realizarea unei forme mai puțin tangibile; o personalitate distinctă, o anumită raportare la lume, un mod coerent de receptare și comportament.” (S. Greenblatt, Renaissance Self-Fashioning, University of Chicago Press, 1984, p). În continuare, Greenblatt arată că tradiția modelării sufletului după modelul oferit de Hristos a început din secolul 16 să fie înlocuită de „modelarea  după felul de a fi al oamenilor”, recomandare întîlnită în culegerea lui Richard Taverner, Garden of Wisdom și reluată frecvent pretutindeni apoi (p. 3). „Separată de imitarea lui Hristos [...] modelarea de sine dobîndește o nouă categorie de sensuri [...] Modelarea de sine este de fapt versiunea Renașterii a mecanismelor de control (expresie pe care Greenblatt a preluat-o de la Clifford Geertz exact în sensul stabilit de acesta, ca mecanisme care guvernează comportamentul, nota mea G. F.), sistemul cultural de înțelesuri care creează indivizi specifici prin controlul („governing”) trecerii de la potențialul abstract la întrupări istorice concrete.” (p. 3-4).
Ce se întîmplă însă atunci cînd procesul modelării de sine este controlat de o autoritate falsă (pentru condițiile de control care permit, potrivit lui Greenblatt, modelarea de sine, vezi aici http://iup-litcrit-taylorbarbara.blogspot.ro/2006/07/greenblatt-stephen.html)? Ce se-ntîmplă atunci cînd instituțiile culturale care impun, controlează sau cel puțin verifică procesul modelării de sine, precum familia, religia și statul, sunt ele însele corupte? Mai putem considera modelarea de sine drept inevitabilă și lipsită de alternativă, așa cum recomandă Greenblatt (p. 257)? De ce lipsește prospectul în cazul acestei recomandări? Gestul surorilor menționate la început reprezintă o formă de modelare de sine, dar poate fi percepută în el dorința de libertate, proprie modelării de sine? Dacă abandonarea controlului asupra sinelui echivalează pentru Greenblatt cu moartea (p. 257), prin ce ar fi superioară moartea căreia s-au supus surorile prin modelarea de sine? [2]
Cazul celor două surori reprezintă o mostră de modelare de sine care a devenit posibilă în virtutea dispariției sinelui. În măsura în care acest caz este cuprins în tradiția modelării sinelui autonom, n-am putea vedea în el împlinirea acestei tradiții? În epilogul cărții sale, Greenblatt evocă un episod bizar, cînd un pasager i-a cerut să mimeze, doar cu buzele, propoziția „vreau să mor”. Greenblatt a refuzat, și a văzut în acest refuz „păstrarea iluziei că rămîne principalul făcător al identității sale” (p. 255-257). Dar cele două surori rămîn producătoarele identității lor tocmai declarînd, prin afirmarea identității dintre ele, că vor să moară în individualitatea lor.
De fapt, avem de ales între două feluri de moarte: nu putem fi în același timp persoana pe care o putem inventa prin procesul de modelare de sine și totodată persoana pe care o descoperim prin imitarea modelului descoperit în Hristos. Una din ele trebuie să moară, și este regretabil că Greenblatt uită în final de prevestirea lui Augustin, de pro-spectul menționat la începutul cărții. Între o ruină și nimic ne rămîne oricînd alternativa casei, a locașului pe care nu noi îl construim dar care poate deveni oricine păzește cuvîntul lui Hristos (Ioan 14:23).
 Iar dacă lucrurile stau așa, nu ar trebui revăzut atunci procesul de descoperire și maturizare a identității prin procesul asemănării cu modelul nostru adevărat, Hristos? Creștinismul vorbește mai puțin despre descoperirea sinelui, și mai mult despre vindecarea sufletului. Cunoașterea de sine depinde de cunoașterea lui Dumnezeu. Creștinii nu se uită la ceas pentru a-l cunoaște pe ceasornicar, ci se uită la ceasornicar pentru a cunoaște ceasul. Pentru că persoana nu este un mecanism, ci o ființă vie, după chipul și asemănarea Făcătorului ei. De aceea, vindecarea sufletului este posibilă doar în relație cu modelul lui. Bănuiesc că înflorirea psihologiei așa-zis creștine (cînd nu e de-a dreptul ortodoxă!) nu face decît să semnaleze depărtarea noastră de acest model și încercarea de a repara ceea ce se poate în condițiile în care, prin depărtarea noastră de model, meșteșugul duhovniciei devine lipsit de obiect. Sper că psihologia creștină contribuie cel puțin indirect la descoperirea de sine, limitînd dezastrul produs de inventarea de sine.
În orice caz, cele două surori au dus invenția de sine pînă în ultimele ei consecințe: nu devenind altceva sau altcineva, nu devenind persoane noi, ori sporindu-și potențialul, ci retrăgîndu-și, anulîndu-și identitatea proprie. Reușita inventării de sine prin anularea de sine a devenit posibilă astăzi datorită unei culturi tehnice, orientată spre producția de artefacte culturale (în sensul împrumutat de Stephen Greenblatt de la Clifford Geertz, p. 3). Tehnica medicală este subordonată acestei culturi, avînd rolul de a ajusta corpul după un model care nu-i mai este interior corpului (rol îndeplinit în mod normal de suflet), ci exterior.
Înainte modelarea se făcea dinspre înăuntru spre în afară; astăzi ea se face din exterior, acționează exclusiv asupra trupului și orice a rămas înăuntru nu mai trebuie să se conformeze acestei acțiuni, ci trebuie eliminat. Marea epurare începută de Stalin, și care urmărea anularea interiorității, a sufletului omului, poate că a luat sfîrșit sub forma terorii vizibile, dar a continuat, într-un mod superior, prin formele invizibile ale modelelor de conformitate recomandate de producătorii noului model de umanitate.
Un „eu” rămîne întotdeauna periculos pentru acea ordine a lui „noi” alcătuită din „nimeni”, o lume descrisă matematic, dacă pot spune așa, în cunoscuta carte a lui Zamiatin. În roman, „noi” fusese realizat în urma unui război îndelungat cu lumea lui „eu”. Dar un „noi” deopotrivă totalitar și grotesc poate fi realizat chiar mai lesne prin alegere liberă, poate fi generat pe nesimțite, în mod pașnic de orice democrație care și-a abandonat trecutul, care-și descoperă sau inventează tradiția în funcție de nevoile momentului:

But the prophetic scope of We has not been fully exhausted. Totalitarianism has shown that Zamiatin's state was right about the practicability of intensive regimentation over long periods of time; however, there has been no broad proving ground for the theory on which Zamiatin's state is built, the theory that most men believe their freedom to be more than a fair exchange for a high level of materialistic happiness. It appears, though, that this theory will be put to a final test in the future. If the present rapid rate of technological development continues, both totalitarian and democratic societies will be involved in this test. When the material wants of the Soviet people are satisfied, will many of them continue to resent regimentation? As we ourselves pursue even higher goals of materialistic happiness, the complexity of our technological society will increase and exert even more intense pressures for efficiency through the regulation of our lives. What decision will we make under those circumstances? Mankind is rushing toward a final proof or refutation of Zamiatin's prophecy.” (Peter Rudy, „Introduction”, în Eugene Zamiatin, We, E. P. Dutton, New York, 1952, p. ix-x).

Istoria omului poate fi văzută și ca o istorie a modului în care omul își poate pierde sufletul. În perioada premodernă, îți pierdeai sufletul atunci cînd nu-l mai vedeai pe „noi”, cînd pierdeai conștiința lui „tu” fie prin încălcarea legilor morale, fie printr-un angajament personal de lepădare de sine. Confuzia lui Faust ține și de confuzia unei epoci în care legătura dintre „eu” și „tu” începe să slăbească. Marchează modernitatea un mod colectiv de pierdere a sufletului? Da, în măsura în libertatea personală începe să fie redusă la libertatea politică: atît pierderea, cît și dobîndirea libertății se petrec la scara națiunilor. Indivizii își pierd sau își dobîndesc libertatea o dată cu națiunea. Sensul creștin al libertății este pierdut. Dar numai aceasta este libertatea care păstrează integritatea sufletului, și tocmai de aceea ea este anulată în societățile totalitare: „Singurul mijloc de a-l izbăvi pe om de crime este acela de a-l izbăvi de libertate.” (E. Zamiatin, Noi, Polirom, 2014, p. 36). Iar crima cea mai gravă este produsă de conștiința lui „eu”: dacă există un „eu” atunci există și un „tu” cu care pot intra în conflict, sau împreună cu care pot alcătui un „noi” opus „lor”.
Faptul că democrația a produs o ordine liberală pe o temelie conservatoare [3] implică atît o afirmare a lui „eu”, cît și o recunoaștere a lui ”noi”. În The Conservative Foundations of the Liberal Order: Defending Democracy against Its Modern Enemies and Immoderate Friends, Daniel J. Mahoney pune în discuție proiectul adversarilor, dar și al prietenilor ei nesăbuiți. Cartea lui despre temelia ordinii liberale verifică simțul orientării prietenilor, care, puși la încercare, se dovedesc la fel de consistenți precum Osric, „spuma” care începea să se adune în Danemarca lui Hamlet. [4]
Dacă în privința adversarilor democrației lucrurile sunt poate ceva mai limpezi (stînga liberală figurînd pe meniul à la carte), cine sunt prietenii ei nesăbuiți? Dușmanii democrației sunt toți cei care consideră că democrației nu-i lipsește nimic, în felul în care capitalismul este perfect cîtă vreme îi este asigurată o piață liberă. Dușmanii democrației sunt dușmanii omului, cei care îi refuză dreptul de a se descoperi în numele unei abstracții: statul, piața, individul, colectivitatea. Dar lumea are nevoie de un noi alcătuit din identități asumate, nu inventate. Se pare însă că acestea sunt urîte deopotrivă atît de dușmanii libertății, cît și de prietenii ei.    

Note:

[1] „According to the pair, their boyfriend, Ben Byrne understood this because he’s a twin himself. «He understands we want to be together all the time. He never favours one twin, if he kisses me, he’ll kiss my sister straight afterwards. There’s no jealousy.» «Our family and friends accept it,»” they said.
The twins share a super king sized bed with their boyfriend. 
They have reportedly spent around £173,000 on cosmetic enhancements such as lip fillers, breast implants and fake eyelashes to look more identical.”
Dar lucrul cu adevărat îngrijorător, pentru mine, este că în cadrul unuia din spectacolele oferite de cele două surori apare și un copil printre spectatori.

[2] Merită notat că în timp ce mobilitatea și ascensiunea socială reprezintă, dacă nu obiectivul, atunci cu siguranță beneficiul modelării de sine în Renaștere, personajele care urmăresc această ascensiune sunt, pentru Shakespeare cel puțin, demne de dispreț. Vezi tratamentul la care sunt supuși în Hamlet curteni precum Osric, Rosencrantz și Guildenstern. De altfel, pentru a potoli curiozitatea lui Horatio, Hamlet îi spune că fantoma tatălui său l-a anunțat că „în Danemarca nu-i nici un ticălos de rînd, ci doar din cei de vază” (Hamlet, I.5.) Lucrul fiind de notorietate, Horatio se declară cu atît mai neîncrezător: „Și trebuia să vină vreun duh din mormînt ca să ne-o spună?”

[3] „Daniel J. Mahoney’s latest book is a spirited defense of modern democracy in light of the fact that our order is liberal but its foundations are conservative. He argues that «[t]hose who wish to preserve free societies are necessarily both conservative and liberal» and that «there can be no liberty without authoritative traditions and institutions.»” http://voegelinview.com/conservative-foundations-of-liberal-order-review/

[4] „Ăsta și ca prunc s-a temenit în fața sfârcului de țîță, ca să sugă. Sunt foarte mulți ca el, de-același soi, pe care acest veac de nimic i-a desăvârșit; au prins din vânt cântecul epocii și obiceiul de suprafață al politeții; un fel de spumă sclipitoare, care îi duce la prețuire și faimă; dar peste care dacă sufli, ca s-o încerci, se sparge ca bășica de săpun.” (W. Shakespeare, Hamlet, actul V, scena 2, traducere de Vladimir Streinu, Pandora, 1999, p. 247; o notă din ediția The New Cambridge Shakespeare a piesei precizează: „The superficial qualities of people like Osric take them through the society of superior people, but they cannot last, and when they are tested, their hollowness reveals itself.” Hamlet, Prince of Denmark, Philip Edwards editor, C.U.P., 2003, nota 169 p. 245).