marți, 13 iunie 2017

De ce nu pot creștinii să admită căsătoria între persoane de același sex




1. Pentru că nici căsătoria, nici familia nu aparțin creștinilor. Nu ei au inventat căsătoria, așa că nu pot fi „înțelegători” sau concesivi în această privință. Creștinii au primit căsătoria. Au primit-o ca să o dea mai departe întreagă. Căsătoria aparține unei realități cuprinzătoare la care participă și creștinii. Normal ar fi trebuit să spun „la care creștinii participă în mod singular”. Într-un mod dureros de evident însă, calitatea participării creștine la natura realității este mai degrabă modestă, după cum o demonstrează nu atît prezența la biserică cît, mai ales, în Biserică.
Această realitate cuprinde văzutele și nevăzutele, lumea aceasta și Împărăția lui Dumnezeu. În măsura în care natura acestei realități le este ambiguă, creștinii încetează să mai fie creștini, chiar dacă le place să se numească astfel.

2. Pentru că homosexualii nu o doresc. După cum o demonstrează amplul și documentatul dosar publicat de Virgiliu Gheorghe și Andrei Dîrlău în volumul Fața nevăzută a homosexualității (Christiana, 2014), partenerii homosexuali resping din capul locului o relație monogamă: „Majoritatea bărbaților homosexuali înțeleg relațiile sexuale în afara cuplului ca un fel de normă și privesc adoptarea standardelor monogame ca pe un act de opresiune” (p. 105) Relațiile multiple cu parteneri diferiți este condiția prealabilă a oricărui parteneriat homosexual (vezi pe larg în același volum pp. 100-117).
Aici este necesară o precizare: sunt categorii diferite de homosexuali care nu doresc căsătoria între homosexuali, și din motive diferite. Există o categorie de homosexuali care nu o doresc, dar fără ca aceasta să aibă legătură cu rezistența obișnuită a homosexualilor față de relația monogamă. Mă refer la acei homosexuali pentru care homosexualitatea este o problemă. În mod special, la acei homosexuali pentru care homosexualitatea, atracția sexuală față de cineva de același sex, este o patimă. Aceștia nu doresc căsătoria pentru că nu doresc homosexualitatea, iar față de acest grup de oameni creștinii ar trebui să fie în primul rînd conștienți. Apoi, ar trebui să se poarte cu ei așa cum se poartă cu orice om care se luptă cu o patimă. Mai degrabă cu admirație, decît cu milă.
În mod normal, dacă mi-aș percepe patima ca patimă, atunci aș fi cel dintîi care s-ar împotrivi permisivității ei. Presupun că pe hoți i-ar bucura liberalizarea hoției. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care avem atît de mulți oameni bucuroși în Parlament. Hoții din pușcării îi invidiază profesional pe parlamentari, și probabil că a existat și o solidaritate de breaslă la baza Ordonanței 13. Dar un cleptoman ar trebui să fie îngrijorat de o asemenea perspectivă. Dacă băutura sau cărțile ar fi gratis, mi-ar fi teamă să mai ies din casă. Dacă pe ecranul telefonului mi-ar apărea dintr-o dată numele „Monica Bellucci”, ar trebui să-l arunc. Despre Eva Mendez nu am spus nimic, așa că putem trece mai departe.
Mai precis, nu doresc căsătorie homosexuală acei homosexuali care nu doresc să fie homosexuali. Acei homosexuali care se împotrivesc patimii lor tocmai pentru că o recunosc ca patimă, respectiv ca ceva care-i desparte de lume, de Dumnezeu și de ei înșiși. Dar mai pot fi numiți acești oameni homosexuali? În biserică, după cum precizează S. M. Hutchens, nu există homosexuali creștini. Așa cum nu există hoți creștini sau bețivi creștini sau curvari creștini sau atei creștini. În Biserică nu există decît creștini, adică oameni care se luptă cu patimile lor pentru a putea deveni cu adevărat ei înșiși:

In 1 Corinthians 6, St. Paul gives vital clarification on a subject where there is much foggy thinking among those who ask questions like, "What should the Church's approach to homosexual Christians be?" The apostolic answer is that there is no such thing as a homosexual Christian. There are brethren who struggle with various temptations, to be sure, and may on occasion fall to them before rising again. But believers who resist homosexual lust are not "homosexuals." They are just Christians, as are the rest of us with our own besetting sins. („Just Christians. On Homosexuality & Christian Identity” Touchstone Magazine, July/August 2013, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=26-04-003-e)

Dar Hutchens continuă: „Mesajul Bisericii pentru cineva care insistă să identifice potrivit păcatului său nu poate fi decît unul de totală respingere”:

„the homosexual's conversion entails a choice—This, or That— the sin, or the Faith. He cannot have both, nor can the Church in any way accommodate the sin from which he has been cleansed. It is wholly and actively and vehemently against it as a destroyer of the souls it has been called to save. It labors among the saints only in the accomplishment of what has already been done in Christ: cleansing, sanctification, and justification in the Name of the Lord.
Its message to those who, in abandonment of hope, define themselves by some sin, and present themselves as though they, as so defined, should have a place in the Church, is and only can be that of complete rejection.”

Homosexualii care se definesc prin păcatul lor  nu doresc căsătoria în sensul monogam presupus de căsătoria naturală. Evident, de vreme ce căsătoria nu este dorită cu adevărat de homosexualii militanți, care se definesc în primul rînd prin orientarea sexuală (vezi precizarea unui participant la dezbaterea pe tema propunerii de revizuire a Constituției României din 3 iunie 2017, http://coalitiapentrufamilie.ro/2017/06/04/dezbatere-gazduita-de-tvr-pe-tema-referendumului-pentru-casatorie-3-iunie-2017/, care la prezentarea în debutul emisiunii ca editorialist a menționat „și persoană gay”), nu știu în ce măsură mai pot creștinii participa la un dialog. Din simplul motiv că acesta nu există. Homosexualismul, forma ideologizată a homosexualității, nu discută, ci își impune condițiile și termenii. Pot manifesta creștinii empatie față de o asemenea atitudine? Prin violență, intimidare și demonizare homosexualismul încearcă să preia conducerea cetății în vederea transformării radicale a normelor sociale. Este instructiv în acest sens reproșul adresat Coaliției pentru Familie în general și unui preot ortodox în particular de un susținător al drepturilor LGBTQ în cadrul emisiunii menționate: „Ați pornit o psihoză națională că națiunea română, ortodoxă, tradițională și așa mai departe este într-un pericol mortal, generațiile viitoare sunt amenințate” (minutul 49).
Deși psihoza este o formă de tulburare mintală care afectează grav simțul realității, psihotici sunt declarați tocmai acei oameni aflați de partea realității, cel puțin de partea unei realități verificate și confirmate istoric (creștinii sunt de altfel considerați homofobi din capul locului, iar homofobia fiind o formă de psihoză, creștinii, sau cel puțin cei care își merită acest nume, sunt considerați psihotici; vezi mai pe larg la http://touchstonemag.com/merecomments/2015/10/research-proves-marriage-traditionalists-severely-mentally-ill/ și la http://touchstonemag.com/merecomments/2015/10/mind-control-treatment-mentally-ill-christian-believers/).
În familiile creștine, pînă și realitatea lumii viitoare este, cel puțin uneori, pregustată. La drept vorbind, cunosc oameni care se înfruptă din plin din acea realitate, și bine fac. Dar acești oameni sunt numiți psihotici tocmai de cei care pun în discuție căsătoria în numele unui experiment care pînă acum nu a produs decît singurătate, izolare, depresie și, în general, a dus nebunia pînă acolo încît îi face pe unii oameni să creadă că este posibilă schimbarea de sex.
Transgender sunt cei care se opun genului lor din naștere; cis-gender sînt numiți cei care nu văd nimic rău în faptul că sînt așa cum s-au născut, bărbați sau femei. Dar tocmai ei sunt suspecți într-o societate a identității deschise. Normal a devenit doar cel care crede că poate fi ceea ce își imaginează el că este.
Dar așa cum a arătat pe larg cineva, a „încuraja o asemenea psihoză înseamnă efectiv a fi părtaș la lumea descrisă în primul capitol din Epistola către Romani, o cultură cu care creștinii nu trebuie să aibă nimic de-a face” (Robert Hart, „Surgical Fantasy”, Touchstone Magazine, May/June 2016, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=29-03-025-v).
De ce trebuie să fie căsătoria întemeiată de două persoane adulte de sex opus? Pentru că doar ele pot mulțumi nu doar pentru felul în care sunt („cisgender”), ci și pentru faptul că nu sunt la fel, pentru că sînt diferite într-un mod care o completează pe cealaltă și îi permite să-și realizeze vocația. Căsătoria ortodoxă nu poate fi înțeleasă decît în relație cu Euharistia, insista părintele Meyendorff (J. Meyendorff, Căsătoria: perspectiva ortodoxă, Renașterea, 2012, pp. 20-21).     

3. Pentru că în urma legalizării căsătoriei homosexuale, nici căsătoria creștină și nici familia naturală nu vor mai fi posibile, după cum începe să o demonstreze cazul Canadei. Asupra acestui punct voi reveni cît de curînd. Voi menționa acum doar că, pentru a relua punctul 1 de mai sus, în istorie realitatea poate fi afectată, poate fi slăbită dar nu poate fi transformată în opusul ei. Viața poate fi afectată de moarte dar nu poate deveni moarte, după cum oricît de mult ar slăbi, lumina nu va deveni niciodată întuneric. Căsătoria poate fi slăbită prin necredință, prin infidelitate, prin păcate diverse. Dar nu poate fi extinsă în așa fel încît să includă ceea ce îi este opus din capul locului, și opus nu ca accident, ci ca program: libertinaj, imposibilitatea procreației, manifestări sexuale împotriva firii. Aceea nu poate fi căsătorie, iar observația părintelui Visarion Alexa din cadrul emisiunii a fost justă: „homosexualii nu pot avea căsătorie, ceea ce vor ei este altceva și ca atare trebuie numit altfel” (Vigen Guroian face o observație asemănătoare în “Let No Man Join Together” Touchstone Magazine, January/February 2011, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=24-01-028-f Statul poate oferi parteneriatelor homosexuale unele privilegii rezervate pînă acum căsătoriei, cîtă vreme legea precizează clar natura căsătoriei ca relație între un bărbat și o femeie; altfel, spune profesorul Guroian, definiția căsătoriei va fi forțată dincolo de limitele ei identificabile la nivelul istoriei într-un mod care va fi inacceptabil pentru Biserică).
Prin păcat ieșim din realitate, din ordinea firii, dar revenim prin pocăință. Pentru ca revenirea să fie posibilă, trebuie ca atît realitatea, cît și pocăința să fie la locul lor. Dar odată cu legalizarea căsătoriei între persoane de același sex, atît realitatea, cît și pocăința nu mai sunt posibile pentru că nu mai sînt necesare, de vreme ce realitatea a fost redefinită ca ceva care poate fi definit oricînd și la nesfîrșit.
Receptarea deformată a realității este produsă de păcat. Stăruirea în păcat duce la nebunie, pentru că orice stăruire în păcat este o formă de ateism, un mod de organizare a vieții fără Dumnezeu. De regulă însă, principalele victime ale deficienței de percepere a realității sunt indivizii izolați, autorii propriei lor lumi. Dar atunci cînd păcatul devine colectiv, efortul asumat de a pune în discuție temeliile lumii în vederea distrugerii lor va da roade, dacă va rămîne neîmpiedicat.
Pentru avocații „căsătoriei” homosexuale problema perpetuării biologice nu se pune. Nu pentru că ar fi fost rezolvată de ingineria medicală, sau pentru că ar putea fi rezolvată prin adopție. Ci pentru că miza este, pentru ei, cu mult mai mare. De ce ai participa la apariția unei noi vieți, cînd poți crea lumea însăși? De ce te-ai supune lui Dumnezeu, cînd ai putea fi ca Dumnezeu?