joi, 1 iunie 2017

Joaca de-a nimic



Mai e puțin, mai e un pic
Pînă la marele nimic.
Mai e o clipă sau un ceas
Din tot ce-a fost și-a mai rămas.
(Trupa Iris, „Cei ce vor fi”)

De ce este căsătoria între un bărbat și o femeie? De ce nu poate fi și altfel? De pildă, de ce să fie doar între doi adulți și nu și între un adult și un copil, sau doi copii? De ce să fie doar între două persoane și nu mai multe? Dar de ce să nu mergem mai departe: De ce trebuie să fie doar între oameni și nu și între om și animal, sau animale? De ce doar între ființe vii și nu și între vii și răposați? De ce nu ne putem căsători cu prietenii noștri de pluș din copilărie, sau cu persoane imaginare? De ce să nu fie căsătoria o joacă?
Pentru că nu ne putem căsători în joacă, de chichi, de michi. Căsătoria este pe viață, adeseori pe viață și pe moarte. Pentru că este de fiecare dată pentru viață. Căsătoria este o imagine a vieții, iar expresia „viață de familie” nu face decît să-i dea vieții imaginea cea mai vie. „Căsătoria” homosexuală nu este căsătorie în primul rînd pentru că nu este pentru viață. Este pentru joacă.
„Căsătoria” dintre homosexuali face ca toate întrebările de mai sus să devină inevitabile. Evident, ele sînt toate absurde, așa cum absurdă este și ideea unei căsătorii între homosexuali. Dar scopul căsătoriei dintre homosexuali nu este acela de a demonstra că o astfel de „căsătorie” este la fel de normală precum căsătoria dintre un bărbat și o femeie; scopul căsătoriei dintre homosexuali este de a-i face pe oameni să creadă că orice căsătorie este absurdă, iar cea mai absurdă dintre toate este căsătoria dintre un bărbat și o femeie. O afirmă chiar activiștii pro-homosexualitate:

„Să luptăm pentru căsătorie între persoanele de același sex și beneficiile ei și, apoi, odată acordate, să redefinim complet instituția căsătoriei, pentru a cere dreptul la căsătorie nu ca mijloc de aderare la codurile morale ale societății, ci mai curînd pentru a demitiza și a schimba radical o instituție arhaică... Cea mai subversivă acțiune pe care femeile lesbiene și bărbații gay o pot întreprinde... este să transforme cu totul noțiunea de «familie»” (Michelangelo Signorile, „Bridal Wave”, OUT magazine, December/January 1994, p. 161, citat în Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău, Fața nevăzută a homosexualității, Editura Christiana, 2014, p. 151. Volumul este unul de referință în literatura din România în legătură tema homosexualității și este indispensabil în contextul discuțiilor actuale despre precizarea definiției căsătoriei din Constituția României. Sper că voi reuși să revin la acest volum pentru un comentariu separat).

Căsătoria dintre homosexuali, în sensul comun al căsătoriei, este imposibilă. De aceea, ea nici măcar nu este dorită de homosexuali.
Contrar opiniei curente, homosexualitatea nu reprezintă un atac asupra creștinismului. Nici asupra familiei tradiționale și nici asupra societății. Este un atac asupra omului. Întrucît este un atac asupra omului, toate cele ale omului sînt amenințate: cultura, educația, religia, economia, viața socială și viața personală.
Pentru că este un atac asupra omului, homosexualitatea este un atac asupra mea și asupra ta. Homosexualitatea îi amenință pe oameni împreună: bărbați, femei, copii laolaltă. Ea amenință orice tip de relație umană. Întrucît viziunea homosexuală despre lume și viață afirmă normalitatea relației homosexuale, homosexualitatea amenință și relația dintre homosexuali, refuzîndu-le îndreptarea.
În mod ironic, deși homosexualitatea relativizează relația heterosexuală, transformînd-o dintr-un dat natural într-o opțiune privată, tot heterosexualii sînt, dacă nu principalii susținători ai homosexualității, atunci cei mai eficienți. Este foarte probabil ca cei convinși de justețea opiniei „ei cu ale lor, noi cu ale noastre” să fie tot cei convinși de profunzimea ideii „fiecare cu Dumnezeul lui”. Odată ce admiți posbilitatea negocierii adevărului absolut, poți negocia orice. Pentru că o dată cu pierderea identității religioase se pierde temeiul oricărei identități, de la cea sexuală la cea etnică, psihică sau personală.
Relațiile umane nu sînt doar relațiile dintre oameni: relația omului cu Dumnezeu este tot o relație umană. Dumnezeu însuși a trebuit să se facă om pentru a înlesni această relație, pentru a o face vie și pentru a restaura toate relațiile umane. Nevoia de specialiști în PR vine din refuzul singurei relații care ne-ar permite să comunicăm cu adevărat cu noi și între noi.
Întrucît amenință toate relațiile omului, homosexualitatea amenință și relația omului cu Dumnezeu. Homosexualitatea este o formă aplicată de pluralism prin cultivarea unei diferențe care sărăcește, în loc să îmbogățească.
În România, pluralismul, perspectiva care admite adevărul tuturor religiilor, este introdus atît în mod direct, prin negocierea adevărului despre Dumnezeu (prin relativizarea creștinismului în raport cu celelalte religii), cît și indirect, prin negocierea adevărului despre om. Indiferent de scopurile pe care și le-au propus activiștii LGBTQ, în ambele cazuri efectul este același: slăbirea relației dintre Dumnezeu și om prin semănarea confuziei în legătură cu adevărul despre om. Cultura diferenței și pluralismul religios sînt aliați naturali în această ofensivă a subminării credinței creștine. Pluralismul religios promite o societate tolerantă; o societate tolerantă permite răspîndirea pluralismului religios. O cultură homosexuală, un stil de viață homosexual contribuie la creșterea nivelului de toleranță al unei societăți (mit demontat în cartea menționată mai sus, Fața nevăzută a homosexualității).
 Nu este așadar întîmplător că cei mai utili avocați ai homosexualității sînt tocmai persoanele heterosexuale, creștine și tot atît de convinse de faptul că homosexualitatea nu este în regulă pe cît sînt de valoarea creștinismului pentru ele: sînt creștin pentru că așa am apucat eu, sînt hetero pentru că așa m-am născut eu, dar altul ce vină are, săracul, dacă s-a născut homosexual, ori de altă religie! (Unul dintre miturile larg răspîndite despre homosexuali, și anume că homosexualitatea este determinat genetic, este clar și pe larg demontat în Fața nevăzută a homosexualității) Identitatea religioasă, ca și cea de gen, sînt pentru oamenii care gîndesc așa relative, iar acesta este exact modul în care activiștii pro-homosexualitate vor să gîndim: pentru că realitatea este diversă, ni se spune, ea nu poate fi definită într-un singur mod. Prin urmare putem alege definiția care ni se potrivește cel mai bine, care ne exprimă pe noi, cei care definim realitatea, și nu realitatea însăși.
 Cineva observa efortul stîngaci, artificial, al familiilor de a da bine în portretele de familie. În portretul de familie sînt toți și sînt destui. Nu (le) lipsește nimeni, nu (le) lipsește nimic. Familiile tradiționale își sînt suficiente (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/family-portrait, articol pe care l-am mai discutat aici: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/dileme-dileme.html; vezi și http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2017/03/care-plesu.html). Sau aproape suficiente, de vreme ce se uită la seriale ca Dallas. Sînt aproape fericite. Dar ca să fii fericit cu adevărat, nu trebuie să te lași imobilizat în tabloul de familie. Tabloul de familie este magic, îți fură sufletul. Sau poate familiile tradiționale și l-au pierdut deja, undeva în cursul certurilor din bucătărie?
În orice caz, pentru a-ți păstra sufletul trebuie să fii ca sufletul: permeabil, deschis, astfel încît cadrul să poată fi traversat de imperceptibilul aer de familie:

„Aerul de familie nu te obligă la nimic, e o mărturie diafană și naturală a ceva ce vine de dinăuntru și te unește cu altcineva. Cred că poți face parte din mai multe familii deodată și te poți înrudi foarte bine cu oameni perfect străini.”

Autoarea pare să sugereze că definiția familiei este la fel de rigidă precum tabloul de familie. Dar este familia din tabloul de familie o familie adevărată? Poate fi adevărată o definiție a familiei căreia îi scapă aerul de familie?:

„Aparent, familia e standardul, dar nu există de fapt un standard pentru cum trebuie să fie familia. De cîte linguri și furculițe e nevoie într-o casă ca să fii sigur că acolo locuiește o familie adevărată? Trei, patru, opt, ca-n Albă ca Zăpada și cei șapte pitici? Iar piticii erau o familie sau doar o echipă de mineri care scotoceau după aur? Ce înseamnă o familie? Definiția oficială nu prea lasă loc de discuții: formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copiii necăsătoriți). E loc mereu pentru revizuit definițiile de dicționar.”

De fapt, există un standard al familiei. El este întemeiat pe credință, deci pe „ceva diafan și natural care, venind dinăuntru și unindu-te cu altcineva”, ar trebui să-i fie dnei Cârstean familiar: „Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea.” (Efeseni 5:24-25).
Este îmbucurător totuși că, pînă la revizuirea definiției familiei potrivit aerului de familie, autoarea mai aruncă priviri furișate către ferestrele deschise ale locuințelor familiale. Cadrul ferestrei încadrează încă, precum rama tabloului de familie, precum definiția familiei, un univers care pare suficient doar pentru că este împlinit. Cel mai probabil, după revizuirea familiei, ferestrele vor continua să rămînă deschise. Nu sînt sigur însă că dna Cârstean ar mai dori să contemple noile tablouri de familie. În cel mai bun caz, ele nu vor mai încadra nimic. În cel mai rău caz, vor încadra exact scenele încadrate de rama monitorului atunci cînd nimerești peste un site pentru adulți.
De ce n-am putea avea un aer de familie după cum ne place? Păi, pentru că nu poți avea un aer de familie fără o viață de familie. Ca să fie aer, cineva trebuie să-l inspire; vînturile lui Tataie, răgîitul fratelui mai mare sau mirosul acrișor al lui Bebe, mirosurile de gătit din bucătărie și cel de la bețișoarele chinezești ale adolescentei disperată de nesimțiții cu care este nevoită să locuiască, împletite cu fumul de țigară de la vecini, dar mai ales cu adierea tot mai slabă a mirosului de levănțică („cum, iasomie? Ești sigur?”) care venea de la Mamaie și pe care membrii acelei familii îl vor simți pentru tot restul vieții lor de fiecare dată cînd își vor aminti, fie și în vis, de locul unde au crescut și trăit atîta vreme.
De ce căsătoria nu poate fi decît între un bărbat și o femeie? Din mai multe motive, la care sper că voi răspunde în postările viitoare. Deocamdată, unul dintre răspunsuri este: și pentru ca să fie cineva care să poată adresa această întrebare. Dacă va răspunde bine, sînt șanse ca pînă la urmă întrebarea să redevină absurdă, iar nimicul ceva riscant.