Darul deosebirilor este o virtute capitală în
tradiția teologiei ortodoxe. Tocmai de aceea, Darul confuziei nu a putut fi
împrăștiat în România post-decembristă decît cu ajutorul specialiștilor în
patrologie tutelați de unul și același bătrîn spirit dilematic.
Dacă am ajuns să nu mai putem deosebi între
corectitudine și cinste, între obiective și ideal, dacă am ajuns să credem că
identitatea (sexuală, națională) sînt mai degrabă piedici decît deschideri
către celălalt, sau că toate religiile sunt deopotrivă adevărate, este pentru că sufletul
nostru este rănit sau chiar luat prizonier într-un război sufletesc despre care
cei mai mulți dintre noi nu au aflat încă nimic. Pentru că nu vrem să ne simțim
rău. Am vrea să ne simțim bine, tot timpul, dar, ca să fim siguri, preferăm să
nu simțim nimic.
Ne predăm.
Dar înainte de a ne preda, ar trebui să știm cel
puțin ce predăm odată cu noi: și anume, nu doar pe urmașii noștri, ci pe
frații, pe părinții, pe strămoșii noștri. Îl predăm pe Hristos.
Războaiele sunt cîștigate de cei care știu cine
sunt. Uneori sunt cîștigate o generație sau chiar mai multe mai tîrziu. Să nu uităm că se intră
în război pentru a birui, nu neapărat pentru a cîștiga acum.
Într-un
război sufletesc sunt necesare provizii sufletești, spune Dan Puric în prezentarea preluată în continuare. Împărtășindu-ne din
proviziile sale, Dan Puric ne ajută și ne învață cum să ne adunăm și noi o
parte.
Ne-am obișnuit să-l vedem pe Dan Puric luptînd
pentru noi. Omul e spectaculos și ne face să ne simțim bine. Spune adevărul
într-un mod care-i face pe neognosticii îmbrățișați de BOR să-l urască. Însă nu
poate lupta în locul nostru. Iar dacă locul nostru va rămîne gol, pînă la urmă
ne vom simți rău, foarte rău.
Pentru totdeauna.
