Nu mi se pare că propunerea doamnei ministru Andronescu de retragere a Geografiei dintre materiile de Bacalaureat a primit cea mai bună replică în „Manifestul pentru Geografie” formulat de președintele Societății Române de Geografie (https://www.edupedu.ro/geografia-nu-este-materie-de-bacalaureat-in-viziunea-andronescu-sgr-un-ministru-sau-un-consilier-nu-doreste-ca-geografia-sa-formeze-constiinte/). Astfel, am fost surprins să aflu că pentru domnul Corneliu Iațu rostul acestei discipline este cel de a aduce României „faimă în lume”, ori de a contribui la „formarea elitelor”, sau de a asigura o „viață autonomă și dezvoltare personală”; iar dacă este vorba de a păstra Geografia în vederea „formării de oameni capabili să ridice România la nivelul celorlalte state din concertul naţiunilor europene” atunci probabil că Geografia, și orice altă disciplină cu excepția limbilor străine, nu ar face decît să ridice România peste nivelul națiunilor europene care au modernizat curriculumul național în funcție de criteriul unic al „diversității”.
Diversitatea este iubită de părinți și de elevi pentru că simplifică lucrurile, „eliberînd” pe toată lumea de efortul implicat de o programă „greoaie” și „încărcată”. Doar că, mai devreme sau mai tîrziu, o programă suplă sau elastică produce o conștiință încărcată, deși scopul urmărit printr-o astfel de programă este tocmai desființarea conștiinței ca sălaș al adevărului. Formarea și fortificarea conștiinței, obiectivul educației clasice, sînt înlocuite în prezent de formarea și consolidarea gîndirii critice. Se pare că, în general, gîndirea nu mai este gîndire decît în măsura în care este „critică”.
Din păcate, nu doar propagandiștii LGBT vor să-i elibereze pe tineri de efortul gîndirii. Gîndirea critică a fost aplicată cu deosebit succes mai ales în cadrul programelor after school susținute de Dilema veche & Asociații. Spre deosebire de intelectualii români din trecut, care doreau să ridice România prin efortul comun al întregii populații, intelectualii de astăzi amăgesc tinerele generații făcîndu-le să creadă că pot avea o țară ca afară doar ieșind în Piață și manifestînd împotriva „Ciumei roșii”, sau declamînd texte pornografice pe scenă de Ziua Culturii Naționale. Dar așa cum insista Eminescu,
„niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, niciodată o frază a culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi – care e cultura adevărată –, niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată – care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii” („E învederat că reforma electorală”…, în Opere, vol. XIII, p. 288;) „Nici ziare, nici legi, nici academii, nici o organizaţie asemănătoare cu cele mai înaintate, nu sunt în stare a înlocui munca, şi o stare de lucruri ce nu se întemeiază pe ea e o fantasmagorie, care va dura mai mult sau mai puţin, dar se va preface în fum la suflarea recii realităţi.” („Un nou program”, în Opere, vol. XI, p. 18) „Temeiul unui stat e munca. Bogăţia unui popor stă în muncă, nu în bani. Ea nu este în aer sau în pământ, ci în braţe, şi unde lipsesc braţele sau calitatea producţiei e proastă, nu poate fi nici vorba măcar de ţară bogată.” („Cu ocazia dezbaterei asupra proiectului de buget”…, în Opere, vol. IX, p. 292 (citat în Radu Mihai Crișan, Spre Eminescu, București, 2008, p. 180).
Avem nevoie de Geografie și de toate celelalte discipline așa cum sunt ele pentru că ele reflectă realitatea, ne ajută să cunoaștem și să înțelegem realitatea și să rămînem în adevăr fără să mai trebuiască să fim treziți de „suflarea recii realități”. Avem nevoie în special de Geografie, Istorie și Limba și literatura română pentru că aceste discipline ne motivează, descoperindu-ne bogățiile din peisajele și pămîntul nostru, din trecutul nostru, din limba noastră care se poartă deasupra conștiinței și sufletului nostru precum se purta Duhul pe deasupra apelor pe cînd pămîntul era „netocmit și gol”.
Cu aproape un veac și jumătate în urmă, dar tot într-o zi de 4 aprilie, marele economist și educator Petre S. Aurelian afirma în prefața cărții sale Tera Nostra. Schițe economice asupra României (București, 1875, https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/54/Petre_S._Aurelian_-_Tera_nostra_-_Schi%C8%9Be_economice_asupra_Rom%C3%A2niei.pdf) că cine nu-și cunoaște țara este nedemn de ea. De treizeci de ani românii fac efortul de a fi demni de UE, de NATO, de SUA și, nu în ultimul rînd, de o elită băștinașă care-i disprețuiește public.
Ar fi timpul să încercăm să fim demni și de țara noastră. Chiar dacă între noi și țara noastră elita de astăzi a ridicat din lipsa autostrăzilor, dintr-o intoleranță și un fundamentalism inventate, din corupția morală a poporului și din limitările istoriei noastre ziduri cu atît mai greu de trecut cu cît sînt mai invizibile. Dacă autostrăzile ne fac să ne simțim demni, dacă militarea pentru diversitate ne face să ne simțim demni, dacă integrarea europeană ne face să ne simțim demni e semnul că am pierdut înțelegerea demnității. Ne-am pierdut demnitatea odată ce ne-am abandonat țara, lăsîndu-i să o descrie și s-o definească pe cei interesați să echivaleze realitatea cu discursul despre realitate: sofiști, demagogi, impostori, oportuniști. O țară ca afară este opusă țării reale la fel cum gîndirea critică este opusă gîndirii. Dacă gîndirea ar fi fost doar un proces rațional, atunci am fi avut rețele de social media încă din antichitate. Însă grecii gîndeau mergînd, iar conținutul evangheliilor este în mare parte consemnarea unor dialoguri și evenimente petrecute pe drumul protagoniștilor.
Ne putem redobîndi demnitatea învățînd să descoperim România. Nu o Românie utopică „ca afară”, ci pe cea reală: România dinăuntru. Pentru asta trebuie să-i urmăm pe cei care au cunoscut-o cu adevărat, călăuze precum Eminescu, care străbătea ca adolescent satele românești doar pentru a auzi diversele lor graiuri, sau urmărind „peisajele interioare” zugrăvite de Hogaș (Mircea Platon, Geografie şi conştiinţă naţională : Calistrat Hogaş şi potecile neumblate ale naţionalismului românesc, Ideea europeană, 2018, p. 11 https://www.ideeaeuropeana.ro/carti/stiinta-istorie-politica/geografie-si-constiinta-nationala/)
Dacă, așa cum scrie în pasajul de mai jos Petre S. Aurelian citînd un istoric francez, e ceva din noi în munții care ne protejează, atunci trebuie să fie și ceva din acești munți în noi. Studiul Geografiei ne ajută, alături de toate celelalte discipline, să descoperim odată cu resursele naturale și frumusețea peisajului țării noastre, avuția și frumusețea noastră sufletească.
*
Cea dintîi datorie a unui cetățean este ca să-și cunoască țara. A fi român și a nu cunoaște istoria și geografia României; forțele sale productive; starea sa economică; avuțiile naturale cu care este înzestrată, este a dovedi o indiferență pentru cea mai sfîntă din datoriile unui adevărat cetățean. Țara noastră suntem noi; sunt toate generațiunile care au locuit acest pămînt de la întemeierea statului român și pînă în timpul de față; este trecutul și viitorul nostru; este acest pămînt românesc moștenit de la străbunii noștri, păstrat cu atîtea sacrificii și transmis generațiilor din veci în veci pînă în ziua de astăzi. După cum zice învățatul istoric al Franței, dl. Duruy, este ceva din noi înșine în acei munți care ne protejează și ne varsă fecundele lor ape; în acele rîuri care sunt credincioșii noștri servitori de atîtea veacuri; în acest pămînt, în fine, care este țărîna sfîntă a părinților noștri. Așa stînd lucrurile, nici o datorie nu poate fi mai importantă pentru cetățean decît cunoașterea țării sale.
Considerînd că cunoștințele ce am dobîndit asupra țării noastre pot fi de oarecare folos compatrioților mei, m-am decis a scoate la lumină această carte. Produsă de nemărginita dorință ce am de a fi util țării mele, rog pe lectori să primească această lucrare cu toată bunăvoința și să o judece cu indulgență, fiind expresia unei sfînte datorii ce aveam de împlinit.
Întrucît privesc dedicarea acestei cărți memoriei părintelui meu, mă simt dator a declara că, fiind încredințat că puținul ce sunt îl datorez răposatului meu tată, am ținut a oferi acest produs al fiului memoriei părintelui, drept semn de profundă și eternă recunoștință.
P. S. Aurelian
Ferestrău, în 4 Aprilie, 1875.
(Ferestrău, adică Herăstrău, mai precis Școala de Agricultură de la Herăstrău pe care Petre S. Aurelian a condus-o între 1863 și 1883 http://agricooltura.ro/scoala-agricola-de-la-herastrau/)
