Am primit recent
în poșta electronică semnalarea unui articol care m-a surprins prin
dezinvoltura cu care noțiuni și fenomene politice sunt amestecate cu
o hotărîre despre care nu este sigur dacă este determinată de o preocupare reală ori de obișnuința de a le învîrti
pînă la obținerea rezultatului dorit: vin rușii! (https://ziare.com/international/razboi/intrarea-in-lumea-postliberala-razboaiele-generatiei-noastre-1610353)
Dezamăgirea mea
la citirea articolului s-a rezumat într-un răspuns inițial corespunzător: „O
analiză satisfăcătoare pentru oricine dispus să audă numai adevărurile convenabile
(vin rușii, liberalismul actual de limbă engleză este singurul liberalism
veritabil, deci singura salvare, etc)”. Întrucît prietenul care mi-a semnalat
articolul pare să creadă că acesta este tocmai deznodămîntul pe care-l aștept cu
nerăbdare, am revenit cu un răspuns ceva mai explicit pe care-l postez și aici
în speranța că i-ar putea fi util atît domnului profesor Naumescu „conferențiar
doctor abilitat in domeniul relații internaționale la Facultatea de Studii
Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca si președintele asociației
Inițiativa pentru Cultura Democratica Europeana (proiectul Romania Europeana)”,
cît și entuziaștilor lui cititori.
Chiar dacă din
limite de spațiu autorul articolului nu putea face istoria liberalismului și a
gîndirii politice moderne, distincția dintre liberalismul clasic de la
sfîrșitul secolului 19 – începutul secolului 20, și neoliberalismul ulterior
era indispensabilă. Statul liberal clasic era conservator (atît în ce privește
politica socială, cît și în relația lui cu Biserica) și protecționist în
comparație cu statul corporat de astăzi. Retorica de tip Reagan-Thatcher din
anii ’80 (imperiul
binelui vs. imperiul răului), pe care o regăsesc în articol, este emoționantă, doar
că este fals aplicată la situația actuală. (De altfel, un comentator din
forumul articolului, krampus, a subliniat perfect anacronismele împrăștiate în
tot articolul: „Autorul intretine in continuare confuzia intre liberalism si
ceea ce se numeste acum «liberal» in America si care este un amestec de ideologii de
stanga, de la feminism, politici de gen si pana la marxism sadea. Confuzia de care
se plange autorul de aici provine de la disolutia liberalismului in timpul
razboiului rece si inlocuirea lui cu un mix de stangisme.”)
Proiectul comunist al „omului de tip nou” nu a dispărut odată cu prăbușirea comunismului. De fapt, deși individul agresiv, cel prost-crescut sau analfabetul funcțional de astăzi sunt identificați ca reziduuri ale comunismului, ei sunt în mai mare măsură oameni din zonele sărace afectați de neoliberalismul care ne-a devastat lumea din 1990 încoace. Dar acesta tip de individ nu este reprezentativ nici pentru omul nou comunist (presupunînd că acesta a existat), nici pentru omul nou postumanist. Este rezultatul abandonului guvernamental și al unor politici sociale limitate la pomenile electorale. În realitate, omul de tip nou este mai degrabă identificabil în mileniali și în generațiile următoare, se regăsește printre copiii și nepoții generației „copiilor cu cheia de gît” („latchkey generation”), acei tineri frumoși și liberi care au cucerit puterea din mîinile bătrînilor urăți și știrbi și a asistaților social. Omul de tip nou este rezultatul „libertății” cu care a fost tratat de propria familie în primul rînd, adică total abandonat de părinți, educat de internet și media virtuală și format de activiști civici. Din acest motiv, milenialii și post-milenialii sunt vulnerabili în mod aparte la orice proiect
transumanist (https://ro.wikipedia.org/wiki/Transumanism)
care valorifică principiul libertății, propriu liberalismului, într-o direcție care
amenință societatea umană la fel de mult ca orice curent antiliberal.
Lăsat de capul
lui, liberalismul poate duce la suprimarea libertății (în numele libertății) ca
orice sistem totalitar. Pentru a supraviețui și pentru a putea asigura tipul de
societate liberă și prosperă pe care o promite și pe care a putut să o susțină
în trecut, liberalismul depinde de acele instituții de care s-a bucurat pînă
acum din oficiu (familia, Biserica, statul național independent). Spre
deosebire însă de liberalismul clasic, care admitea și proteja instituțiile
istorice indispensabile funcționării nu doar liberalismului, ci și societății
în genere, neoliberalismul consideră că singurul lucru necesar este piața
globală. Această premisă radicală transformă statul suveran într-un stat
corporat, subordonat nu doar corporațiilor trans-naționale ori supra-naționale,
dar și intereselor forțelor neliberale, progresiste, nedemocrate și pronunțat
anti-creștine; solidaritatea dintre activiștii LGBT, mișcările feministe și activiștii
pro-choice (pentru care dreptul la avort este drept al omului – potrivit unui
sondaj Gallup realizat în anul 2019, 71% dintre americanii care se declară pentru
viață sunt conservatori, în timp ce americanii care susțin avortul sunt în
proporție de 76% liberali https://news.gallup.com/poll/244709/pro-choice-pro-life-2018-demographic-tables.aspx
), este susținută de curentele progresiste care se folosesc de filozofia
drepturilor omului nu doar pentru a cere respectarea unor drepturi, ci mai ales
pentru a solicita retragerea totală a Bisericii din spațiul public. Pentru
aceste forțe pronunțat neliberale, Biserica tradițională este văzută ca un
adversar al liberalismului, democrației și al societății în ansamblul ei. Deși are
o natură totalitară, postliberalismul nu este invenția rușilor, chinezilor ori
saudiților: este produsul unui liberalism care-și suprimă propriile condiții de
funcționare, pe care nu le poate produce și fără de care nu poate decît să se
prăbușească.
După cum
sublinia Yoram Hazony, „Ideea principală este că Dumnezeu, Biblia, familia și
statul național independent nu pot fi derivate din principiile liberale.
Aceasta înseamnă că nu există nimic în sistemul liberal care să-i ceară sau
măcar să încurajeze individul să asume un angajament față de Dumnezeu, Biblie,
familie sau națiune. Cînd cineva se dedică acestor lucruri o face din motive
care sunt pe deplin externe sistemului politic liberal.” („But the crucial point is that none of
these things—God, the Bible, the family, and the independent national state—can
be derived from liberal principles. That is, there is nothing in the
liberal system that requires you, or even encourages you, to also adopt a
commitment to God, the Bible, family, or nation. If one is committed to these
things, it is for reasons that are entirely “external” to the liberal political
system.” Yoram Hazony, „Conservative Democracy”, https://www.firstthings.com/article/2019/01/conservative-democracy ).
Problema este că
tocmai aceste instituții, externe liberalismului, dar indispensabile
funcționării lui, sunt definite astăzi nu doar ca externe, ci ca opuse liberalismului.
Sfîrșitul istoriei ca împlinire a evoluției politice și economice nu este
determinat de prăbușirea comunismului, cum părea să creadă Fukuyama, ci de înălțarea și zborul fără direcție al liberalismului odată ce s-a desprins de instituțiile care-i asigurau
gravitatea. Eliberat de legătura cu realitatea umană și istorică asigurată prin
familie, Biserică și stat național, postliberalismul le dă cu tifla
adversarilor rămași în urmă, prizonierii unei alte epoci istorice, în timp ce
urmează, ușurat de convenții sociale, prejudecăți morale și religioase, regulile
simple și clare ale evoluționismului biologic. Ironia este că postliberalismul nu
este produs de adversarii istorici ai liberalismului, ci de liberalismul
însuși: postliberalismul este libertatea pură.
În narațiunea
evoluționismului biologic, omul a trecut treptat de la deplasarea în patru labe
la mersul biped, ajungînd, în perioada modernă, capabil chiar să zboare grație
dezvoltării tehnologice. Deși postmodernismul este opus industriei mari, proprie
modernității de care postmodernismul se distanțează critic, el s-a dovedit interesat în mod acut de high tech și în special de microtehnologie, de care se folosește pentru îmbunătățirea vieții omenești prin înlocuirea activității umane, nu pentru îmbunătățirea și ușurarea ei cum își propusese modernitatea. Desprinderea postmodernă a informației de semnificație (vezi N. Katherine Hayles, ”Text Out of
Context: Situating Postmodernism Within an Information Society”, Discourse, Vol. 9, Spring-Summer 1987,
pp. 24-36), a permis apariția unor domenii de cercetare precum
ingineria genetică, solidară cu proiectele de inginerie socială ale statului
corporat. Ca promisiune de împlinire umană, postmodernismul este o expresie
mai degrabă religioasă decît culturală, este un nou tip de gnosticism („The new
gnosticism assumes the convergence of myth, art, and technology in developed
societies” Ihab Hassan, Rumors of Change.
Essays of Five Decades, The University of Alabama Press, 1995, p. 106) care
folosește tehnologia împotriva acelui trup uman semnificativ, istoric, predeterminat biologic
și cultural. Una dintre mizele postmodernismului constă în deconstruirea poveștii tradiționale a trupului și repovestirea lui în versiuni cu final deschis și lipsite de orice fel de finalitate. Cu ajutorul tehnologiei, postmodernismul urmărește transformare trupului într-un corp al libertății, infinit modelabil
și capabil de a primi orice semnificație sau nici una. Astfel, categoria de gen
non-binar (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gen_non-binar)
este una dintre realizările fundamentale ale acestei noi forme de libertate. Totuși, aceasta va atinge forma perfectă, desăvîrșirea, de-abia în clipa cînd trupul uman va ajunge în mod fizic
imposibil de identificat nu doar din punctul de vedere al identității sexuale,
ci mai ales al identității umane. Zborul ca metaforă a eliberării de trup poate
fi văzut și în proiectul actual al „zborului liber” (https://en.wikipedia.org/wiki/Free_flight_(air_traffic_control)
) prin care aeronavele se pot lipsi de intervenția umană (a pilotului și
turnului de control) bazîndu-se exclusiv pe tehnologiile inteligente. Zborul liber este forma vizibilă, realizarea materială a unei aspirații de natură religioasă, neognostică: este zborul pur al sufletului necontaminat de prezența sau intervenția trupului.
Coincide sfîrșitul
istoriei cu sfîrșitul evoluției? La această întrebare se poate specula în orice
direcție ne poartă imaginația. Ce este sigur este că istoria nu se va lăsa
biruită fără luptă. E de prea multă vreme prin zonă, ca să zic așa. În orice
caz, este limpede că postliberalismul accelerează producerea unei crize care va
constrînge omenirea să aleagă între un liberalism mai apropiat de cel clasic
și o formă de guvernare autoritară care să împiedice tendința inevitabilă a liberalismului
de a aluneca în forme corupte, antiliberale.
Pe de altă
parte, orice om consecvent premiselor evoluționiste, precum prietenul care mi-a
semnalat articolul domnului profesor Naumescu, ar trebui să poată recunoaște că
stadiile de evoluție economică sau politică sunt tot atît de inevitabile cum este
și evoluția biologică. Evoluționismul nu gîndește în termeni de bine și de rău,
ci în termeni de necesar sau accidental. Prin urmare, liberalism sau postliberalism,
democrație sau totalitarism, „Ce e scris și pentru noi,/ Bucuroși le-om duce
toate, de e pace, de-i război.” Cu alte cuvinte, nici un om care pleacă de la o
premisă evoluționistă nu are dreptul să fie îngrijorat în legătură cu
tendințele violente, anti-umane și antiliberale pe care le manifestă omenirea în mod necesar de fiecare dată cînd i se pare că se-ndreaptă spre nicăieri. Dacă pleci de la premisa
evoluționistă, atunci tot răul e spre bine indiferent de cît de rău ar putea să
pară răul respectiv.
Postliberalismul
este liberalismul care și-a distrus sistemul imunitar. E de dorit ca atacul
postliberal la adresa constituției omului și a instituțiilor fundamentale ale
societății omenești să fie respins printr-o repliere neviolentă
în forme conservatoare de organizare socială (deși e de așteptat și ca violența postliberalismului să fie respinsă printr-o violență corespunzătoare). Dar nu știu în ce măsură cei
pentru care istoria nu are un sens care se împlinește în afara istoriei, adică
un sens transcendent, sunt îndreptățiți să aibă așteptări ori să exprime anumite
obiecții. Dacă viața oamenilor nu este esențial diferită de viața furnicilor, la
limită nu are nici o importanță dacă societatea este guvernată în mod democratic
sau despotic.
