Cu puțin efort, omul ar putea fi uman. Omul uman nu este omul bun, cinstit sau compătimitor. Omul uman este omul capabil să facă binele și să se împotrivească răului în virtutea conștiinței sale și a voinței de a recunoaște adevărul. Pe măsură ce-și refuză aceste atribute specific umane, el devine inuman sau anti-uman, ratîndu-și umanitatea deși nu încetează să rămînă om.
În timp ce individul inuman și anti-uman au apărut în istorie chiar de la începuturile omului, individul non-uman reprezintă o variantă neașteptată, făcută posibilă de noile tehnologii. În mod paradoxal, deși omul non-uman este marcat de un deficit mai mare de umanitate decît cel inuman sau anti-uman, este perfect posibil să fie mai bun nu doar decît aceste exemplare corupte, ci chiar și decît omul uman. Însă omul non-uman nu este mai puțin om. Întrucît ceea ce definește omul este sufletul, orice om conceput ca om rămîne om chiar dacă inteligența lui umană i-a fost înlocuită cu una artificială. De aceea, un om clonat nu este și nu poate deveni un om, spre deosebire de o oaie clonată. Ceea ce se naște ca om, moare ca om oricît de mult și-ar fi corupt natura umană. Omul nu devine om, dar poate deveni mai uman pe măsura apropierii lui de persoană.
Totodată, omul poate deveni inuman și anti-uman (sau non-uman prin adoptarea unei gîndiri tehnologice, cantitative, măsurabile). Aceasta se-ntîmplă din clipa în care omul acceptă să reducă recunoașterea umanității strict pentru membrii grupului său. Deși această atitudine exprimă o încercare disperată de conservare a propriei umanități, adoptarea ei nu face decît să încurajeze pierderea ireversibilă a atributelor umanității. Dacă omul este definit nu doar prin capacitatea lui de a face binele, ci și prin rezistența lui la rău, atunci această rezistență este pierdută din clipa în care îi retragem celuilalt calitatea de om.
A admite că omul rămîne om chiar și în inumanitatea lui sau anti-umanitatea lui rămîne una dintre cele două șanse de recuperare a lui. Mai mult, această recunoaștere este esențială pentru conservarea umanității oamenilor umani, oricît ar fi de incomodă sau de riscantă. Cealaltă șansă constă în afirmarea împlinirii naturii umane prin unirea ei cu natura dumnezeiască în Persoana Fiului întrupat. Fără această dublă recunoaștere nu doar că o majoritate inumană, anti-umană sau non-umană este condamnată prin logica lucrurilor la auto-distrugere, respectiv la deconectare în cazul transumanismului biotehnologic, dar chiar și o majoritate de oameni umani rămîne amenințată de spectrul degenerării, după cum o demonstrează într-un mod atît de tragic tocmai situația în care ne aflăm în prezent, la numai două generații distanță de o lume populată de oameni normali.
