Episodul alegerilor prezidențiale din 2024-2025 poate fi văzut și din perspectiva articolelor 243 („însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor”) și 244 („înșelăciunea”) din Legea nr. 286 din 17 iulie 2009.
Cineva se trezește peste noapte cu mai mult de două milioane de voturi și declară că-i aparțin, identificînd situația drept un miracol deși, în realitate, din clipa în care și-a însușit acest bun necuvenit, individul s-a transformat într-un înșelător. Nu este singurul: voturile i-au fost lăsate la ușă de cei care i-au făcut campanie pentru a influența rezultatul votului, înșelînd electoratul, opinia publică și legea. Aceștia declară voturile pierdute și nule în timp ce neagă orice implicare, pretinzînd că voturile i-au fost aduse Înșelătorului de niște străini malefici, o declarație care nu strălucește prin inteligență avînd în vedere că tot ei trebuiau să asigure siguranța sistemului electoral. Tipii care au pierdut voturile cetățenilor au preferat așadar să pară niște incompetenți bine intenționați decît niște incompetenți rău intenționați, dar în felul acesta au înșelat și subminat statul de două ori: prima dată cînd i-au făcut campanie candidatului-surpriză și a doua oară cînd au susținut că statul nostru este atît de fragil încît orice străin malefic ne poate înșela, reușind să impună oricînd la conducerea statului nostru pe oricine dorește.
Din perspectiva articolelor 243 și 244, însă, fapta Înșelătorului nu ține de competența CCR întrucît aici a fost încălcat dreptul penal, nu Constituția, iar partea vătămată nu a fost statul român, ci votanții. Or, ambele articole consideră că împăcarea dintre făptuitor și partea înșelată înlătură răspunderea penală.
După cum este evident, alegătorii Înșelătorului preferă să susțină că l-au votat din convingere decît să admită că au fost înșelați. Numeroși oameni își cer dreptul de a se înșela singuri și libertatea de a fi lăsați să fie înșelați în continuare de oricine doresc ei. Adversarii lor pretind că această cerere este nedemocratică. Dimpotrivă, ea este proprie democrației pînă acolo încît determină diferența esențială dintre o democrație și o dictatură. Într-adevăr, în apelul susținătorilor Înșelătorului regăsim promisiunea fundamentală a democrației: fiecare cetățean este liber să-l aleagă pe cel mai de încredere dintre escroci.
