Mituri şi Vise. Fără Mistere

Mitul: Nu ştiu cât de corectă este formula "somnul raţiunii naşte monştri" de vreme ce apariţia monştrilor în istorie coincide cu perioada modernă, când, după cum se pretinde, raţiunea a fost cea mai trează. 

Visul: Poate că această formulă este întrebuinţată de fapt pentru a-l face responsabil de apariţia monştrilor pe poporul care doarme, în loc să vegheze, aşa cum face elita, reprezentanta raţiunii în corpul naţiunii. Dar poporul încearcă de fapt să reziste cântecului de leagăn fredonat de elită, visului american sau european gândit la rece de cei pe care viermele cel neadormit nu-i lasă să aţipească nici măcar pentru o clipă. 

Artiştii, în special poeţii şi muzicienii, care se întâlnesc atât de fericit în muzica folk, au rămas principalii aliaţi în acest efort de rezistenţă împotriva unui sistem considerat de Alexandru Andrieş mai "deştept", deci mai raţional şi mai "treaz" decât cel comunist (http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-alexandru-andries-muzician-arhitect-cea-maiimportanta-rezistenta-cultura-fost-muzica-1_557c450bcfbe376e353ebab6/index.html). Este atunci vina poporului că cedează în faţa unor monştri mai perverşi decât toţi cei de dinainte?

Fără mistere: Cred însă că dl Andrieş se înşală când spune că "mereu vor fi oameni pe care nu-i ştii, dar care hotărăsc lucrurile importante." Pentru că, de fapt, îi ştim: sunt toţi cei care înainte de 1990 erau de partea maselor, precum şi cei care după 1990 sunt împotriva lor. Nu ştiu de ce doar cei din primul grup sunt consideraţi "lichele". Pentru că au fost plătiţi pentru angajamentul lor? Dar oare dezgustul faţă de mase nu a fost la rândul lui profitabil? De fapt, cred că în ambele grupuri au existat şi oameni de convingere, nu doar mercenari. Însă, deşi opuse în raportarea lor la mase, cele două grupuri sunt în fond unite în aversiunea lor faţă de popor. 

Părintele Thomas Hopko, un om obişnuit

Părintele Thomas Hopko a murit în 18 martie 2015. Este ginerele părintelui Schmemann şi a fost, la fel ca părintele Schmemann, decan la Sf. Vladimir. Iniţial am fost surprins să văd că cele câteva prezentări sumare ale părintelui Hopko pe care le-am întâlnit în spaţiul ortodox românesc de la moartea sa încoace aveau în comun aprecierea pentru spiritualitatea părintelui Hopko. Iniţial am crezut că acest accent era menit să atenueze vina părintelui Hopko de a fi fost atât de apropiat de părintele Schmemann (urât de ortodoxia academică şi ignorat de poporul drept-credincios). Dar apoi m-am gândit că merită să ne întrebăm dacă nu cumva invocarea spiritualităţii ca o condiţie de validitate a unei opere sau persoane, deşi aparent corectă, întrucât presupune prezenţa indispensabilă a Duhului, nu ajunge cumva să falsifice nu doar realitatea asupra căreia este proiectată, ci spiritualitatea însăşi.

Să luăm, de pildă, portretul următor:

“În buna tradiţie a Părinţilor Bisericii, nu a transformat teologia dogmatică într-un spaţiu al speculaţiei aride, ci a menţinut permanent legătura cu spiritualitatea, el însuşi fiind un bun duhovnic şi important misionar, un nume cu rezonanţă mai ales în rândul convertiţilor americani la Ortodoxie.

În afara textelor sale de specialitate, a rămas de la părintele Thomas Hopko un set de 55 de maxime despre viaţa duhovnicească, ce par a fi în directa descendenţă a realismului, spiritului practic şi înţelepciunii Părinţilor pustiei din primele veacuri ale Bisericii. Cu singura menţiune că aceste cuvinte ţin seamă de modul în care omul contemporan trăieşte şi gândeşte.” (http://ziarullumina.ro/parintele-thomas-hopko-despre-nevoina-101339.html).

Nu-mi dau prea bine seama ce vrea să sugereze precizarea legată de raportarea părintelui Hopko la stilul de viaţă al omului contemporan: că părintele Hopko era şi, prin urmare, rămâne „actual” în ciuda legăturii lui cu teologia dogmatică? În sensul în care spiritualitatea ar fi o temă actuală, de larg interes? Că spiritualitatea îi este accesibilă şi omului contemporan? Nu sunt sigur. Sper doar că distincţia dintre texte de specialitate şi maxime sapienţiale nu este decât rezultatul unui tic profesional, un defect de specializare, o deformare profesională; aşa cum tot o scăpare ar putea fi sublinierea legăturii pe care părintele Hopko, spre lauda lui, ar fi păstrat-o cu spiritualitatea. Pentru că, în realitate, o asemenea distincţie nu există. Mai degrabă, relaţia dintre teologia dogmatică şi spiritualitate este comparabilă cu cea dintre rădăcini şi fructe: nu poţi ţine legătura cu fructele, ci doar cu rădăcinile. Rădăcinile îţi sunt date, pe când fructele sunt dăruite – pe măsura relaţiei tale cu rădăcinile, cu pământul, cu Semănătorul. Sigur, pomul aduce roadă oricum, însă pomul care nu aduce roadă bună, dreaptă („orthos”), se taie. La fel şi mlădiţele care nu rămân în vie. Iar neghina se aruncă în foc.   

Mai precis, maximele, sentinţele teologilor veritabili, de la Antonie cel Mare la Thomas Hopko, sunt texte de specialitate tot atât cât sunt şi tratatele dogmatice. Din simplul motiv că nu există decât o singură specialitate, o singură cultură veritabilă, inspirat numită Cultura Duhului de părintele Rafail Noica.

De aceea, drept vorbind, să menţii legătura cu spiritualitatea nu mi se pare o performanţă: în fond, Dalai Lama numai asta face. Iar, din câte am observat, spiritualitatea îl ţine destul de ocupat şi pe dl Pleşu.

Legătura cu spiritualitatea vine cumva de la sine: nu este spiritualitatea cea care pe mulţi dintre noi nu-i lasă să mai treacă pe la biserică? Chiar aşa, nu ne rugăm mai bine singuri, acasă, în sufletul nostru, unde nici o privire iscoditoare nu ne mai poate primejdui sufletul pur, unde nici o atingere nu ne mai poate murdări nobilul trup şi niciun cuvânt, fie el si al preotului, nu ne mai poate judeca inima nevinovată?

Este vorba de fapt, după cum se poate vedea din eseul lui Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher. In Memoriam: Father Thomas Hopko” (Touchstone Magazine, July/August 2015, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-04-030-f ) din care am selectat şi tradus fragmentul de mai jos, de două categorii de „dezîntrupaţi”, unii paranoici şi egocentrici, prăbuşiţi dincolo de ei înşişi într-o bestialitate demonică, şi ceilalţi senini şi iluminaţi, înălţaţi dincolo de ei înşişi într-un angelism demonic. Iar ceea ce-i uneşte, din câte înţeleg eu, este spiritualitatea. În orice caz, un fel de spiritualitate semănată, precum neghina în grâu, în timp ce oamenii dorm (Matei, capitolul 13).

Poate că părintele Hopko a devenit „un nume cu rezonanţă mai ales în rândul convertiţilor americani la Ortodoxie” tocmai pentru că era un practicant al Adevărului într-o lume sufocată de specialişti în spiritualitate. Şi poate că tocmai din acest motiv numele părintelui Hopko nu are nici o rezonanţă în atât de spiritualizata ortodoxie românească.

Eu credeam că miza, adevărata dificultate în creştinism nu e să ţii legătura cu spiritualitatea, ci cu adevărul. De fapt, ce mă impresionează la părintele Thomas Hopko este tocmai legătura lui cu dogmatica, cu acel adevăr de credinţă care ne spune nu doar cine şi cum este Dumnezeu, ci şi cine şi cum este omul. De altfel, după cum văd eu programul de viaţă cuprins în setul de maxime menţionate (http://holycrossoca.org/newslet/0907.html), părintele Hopko nu pare interesat atât de „viaţa duhovnicească”, cât de viaţa omului pur şi simplu. Punctul 18 al acestui program o spune lămurit: „Be an ordinary person, one of the human race” (“fii un om obişnuit, cineva care aparţine neamului omenesc.”) Pentru că a face parte din neamul omenesc a devenit astăzi poate lucrul cel mai anevoios pentru om. După cum notează profesorul (baptist!) Ralph C. Wood,

„Lucrul pe care părintele Tom l-a văzut venind, cu mult înainte ca alţii să-l poată sesiza, este ceea ce Walker Percy a numit «o violentă restructurare a conştiinţei umane», o deplasare tectonică în modul în care ne concepem ca specie. Libertăţile legitime şi greu câştigate ale Iluminismului, benefice deopotrivă statelor democratice şi bisericilor mărturisitoare, sunt acum elaborate ca o chemare la re-modelarea noastră în orice fel de creaturi ne dorim să fim. Urgentele noastre boli rasiale, economice şi militare continuă să se agraveze, dar cu toate acestea suntem practic lipsiţi de orice mijloc transcendent pentru a le tămădui.

Hopko a fost cel dintâi care mi-a atras atenţia asupra acestei neputinţe. Lepădăm cu repeziciune străvechea convingere (îmbrăţişată de grecii şi romanii antici nu mai puţin decât o făceau evreii şi creştinii) potrivit căreia întreaga cunoaştere şi întregul adevăr ne sunt dezvăluite din afara noastră. Cunoaşterea şi adevărul constituie o realitate morală şi spirituală care, de-a lungul întinsei curgeri a istoriei, am construit-o într-un acord profund cu umanitatea noastră dumnezeieşte rânduită. Calea către libertate şi fericire – parcursă cu ajutorul structurilor, simbolurilor şi ceremoniilor tradiţionale – constă atât în descoperirea acestei ordini obiective, cât şi în conformarea noastră la ea. Indiferent că ne aduce uşurare sau împovărare, noi suntem cei care i ne supunem – nu ea nouă.

Atunci când abandonăm această tradiţie multi-milenară, viguros contestată şi, de aceea, neîntreruptă, ne afundăm mai adânc de noi înşine în bestialitate demonică sau ne înălţăm mai presus de noi înşine spre un angelism demonic (vezi şi Marion Montgomery, „Angelismul şi Sinele Provincial”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2014/10/educatia-religioasa-sau-crestina.html, nota mea, G. F.) Walker Percy se temea de prima posibilitate, însă Tom Hopko era mult mai înspăimântat de cealaltă. O dată cu aproape totala prăbuşire a proiectului pluralist american, născocim în prezent o creatură radical diferită de orice lucru cunoscut de până acum.

Într-o remarcabilă reformulare a unui aforism al lui H. Richard Niebuhr, Hopko a afirmat că «divinităţi lipsite de suveranitate aduc umanoizi lipsiţi de demnitate să îmbrăţişeze stiluri de viaţă lipsite de responsabilitate prin exploatarea unui zeu sau zeiţă făuriţi de ei după bunul lor plac.» Familia şi viaţa conjugală, instituţiile politice şi educative şi chiar viaţa socială însăşi sunt tot mai serios dezrădăcinate. Au fost smulse din condiţiile lor materiale, din limitele lor morale şi religioase, ba mai mult, din culmile şi hotarele zidirii celei bune a lui Dumnezeu. De aici înfricoşătoarea apariţie a făpturilor dezîntrupate definite în termeni care au puţine sau nici o relaţie cu starea noastră binecuvântată de fiinţe întrupate.” (Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher. In Memoriam: Father Thomas Hopko”, Touchstone Magazine, July/August 2015, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-04-030-f )

Acuma, felul în care omul contemporan trăieşte şi gândeşte e de natură mai degrabă să-i înlesnească acordul cu orice. Pentru că omul contemporan trăieşte la acea „periferie unde lucrurile sunt negociabile”. Iar aceasta este tocmai zona pe care părintele Hopko ne îndeamnă să o depăşim dacă dorim să intrăm într-un dialog serios, oricât de riscant, cu cei din jurul nostru:

„Hopko taught me that we have the right to enter into serious dialogue with other Christians, as well as with non-Christians, only at the bedrock depth of our beliefs, not on the periphery where things are negotiable. Muslims and Christians cannot truly engage each other, he said, unless they face such uncomfortable claims that, for Islam, God could not become incarnate, whereas for Christianity, he has definitively done so in Christ. We can debate and argue about our moral and spiritual practices, he was saying, only as we discern that they are rooted and nourished in basic theological convictions.” (Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher”).

Dar care sunt aceste convingeri teologice fundamentale? Iată un scurt exemplu, care te izbeşte (dacă eşti destul de norocos şi nu ai devenit încă suficient de interesant) cu o forţă şi prospeţime apostolice:

„Pentru ortodoxie, credinţa creştină este întemeiată pe o serie de convingeri despre Iisus din Nazaret. Convingerea fundamentală, pe care se bazează şi în jurul căreia se învârt toate celelalte, este că Iisus e „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”, despre care Se vorbeşte în Lege, Psalmi şi în scrierile profetice ale lui Israel (Mat. 16:16).

Iisus, pentru Ortodoxie, este „Hristosul Domnului”. Este Însuşi „Cuvântul”, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh. Este unicul Fiul al lui Dumnezeu, Cuvântul şi Chipul întrupat. Este Adevărul despre Dumnezeu, omenire, şi creaţie. Este Lumina şi Viaţa lumii şi a fiecărei făpturi care vine în lume. Este eternul „Tao”, Calea pe care sunt chemaţi să meargă cu toţii.

Iisus „recapitulează” istoria şi Scripturile lui Israel, întreaga istorie a omenirii şi toată făptura în Persoana Sa divino-umană. Este „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Este născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi întrupat din Maria Fecioara şi din Duhul Sfânt. Este peste toate, prin El şi pentru El toate s-au făcut, întru El vieţuieşte toată făptura (Evr. 1:1–4; Ioan 1:1–18). El este „mai întâi născut decât toată făptura” şi „întâiul născut din morţi”, ca să fie El cel dintâi întru toate (Col. 1:15, 18). El este Fiul Omului trimis de Dumnezeu, adevăratul şi ultimul Adam, „omul ceresc”. El este singurul şi cel din urmă învăţător, profet, preot, păstor, împărat şi judecător al lui Dumnezeu, iar lucrarea-I mesianică se împlineşte prin moartea Sa pe cruce. Răstignit ca un tâlhar de rând, Iisus a fost înviat din morţi de către Tatăl Său din ceruri, Care „toate le-a supus sub picioarele Lui” şi l-a dat pe El „Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef. 1:19–23).

Iisus descoperă şi împlineşte totul despre Dumnezeu, omenire şi întreaga făptură prin moartea şi prin învierea Sa. El îndumnezeieşte făptura prin răstignirea şi prin slava Sa. Pentru Ortodoxie, Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna „cuvântul Crucii” (1 Cor. 1:18). Acest cuvânt este sminteală pentru cei ce caută înţelepciunea lumii şi nebunie pentru cei ce râvnesc să dobândească puterea politică. Pentru cei care cred, Hristos cel răstignit este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Tot El este şi dreptate, sfinţire şi răscumpărare de la Dumnezeu (1 Cor. 1:22–31). Într-un cuvânt, Hristosul răstignit, Care este înviat şi şade de-a dreapta Tatălui, este – pentru Ortodoxie – totul pentru toţi. Este Dumnezeul biruitor şi Domnul Care e „toate şi întru toţi” (Ta panta kai en pasin Christos).” (Thomas Hopko, Homosexualitatea. O abordare ortodoxă, Theosis, 2009, pp. 31-34).

Elita interesată, creştinul interesant şi dispariţia normalităţii

“Decent, morally serious men and women, and Christians above all, must resist normalization of the abnormal with all their resources,” îndeamnă R. V. Young într-un eseu publicat recent în Touchstone Magazine (“Of Bicycles, Sex, & Natural Law, Touchstone Magazine, May/June, 2015, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-03-038-f ). Un eseu pe care ortodocşii români de astăzi care citesc şi altceva în afară de Visul Maicii Domnului nu au cum să-l citească, captivaţi cum sunt de eseurile intelectualilor creştini ocupaţi cu anormalizarea normalului de la catedra Dilemei Vechi la amvonul Ziarului Lumina, şi ale căror prelegeri/predici sunt ulterior multiplicate şi difuzate de nenumăraţii asistenţi şi studenţi devotaţi. Nu-i de mirare aşadar că normalizarea anormalului s-a aşternut peste noi pe nesimţite, denunţarea ei devenind practic ininteligibilă.  

David Bentley Hart este un autor introdus în România de Mihail Neamţu, mai întâi în paginile revistei Idei în Dialog, apoi prin studiul introductiv la cartea lui Hart, Frumuseţea infinitului. Estetica adevărului creştin (Polirom, 2013, traducere de Vlad (Nectarie) Daraban, studiu introductiv deVlad (Nectarie) Daraban şi Mihail Neamţu, http://www.polirom.ro/catalog/carte/frumusetea-infinitului-estetica-adevarului-cresti-5209/). O carte în care autorul “incearca o regasire a intelesului crestin clasic al frumosului si sublimului si a relatiei lor cu fiinta.”

La vremea apariţiei cărţii sale în România, Hart tocmai lucra la justificarea desprinderii gândirii (creştine) de legea morală; gândirea şi comportamentul uman ar găsi ordine mai degrabă în domeniul frumuseţii decât în cel al naturii. Concret, o suită pentru violoncel ne-ar putea ajuta să descoperim binele mai degrabă decât propria inimă. Şi, în orice caz, chiar dacă am rata binele, tot ar rămâne ceva – am rămâne cultivaţi şi, cum bine subliniază R. V. Young, „interesanţi”.

Să fii interesant compensează cumva limitarea pe care ţi-o aduce statutul de fiinţă creată: unul îşi face un tatuaj, altul îl citează pe Pleşu. Te simţi puţin nesigur, te ia o uşoară ameţeală, iată euforia rezervată oamenilor interesanţi. Mă întreb dacă nu cumva, în momentul scrierii acestor rânduri, cineva tocmai îşi tatuează un citat din Pleşu. Sau din Lavric. Sau din Neamţu. Sau din Baconschi. Sau din Patapievici. Sau din oricare alt intelectual interesat să ne vadă pe toţi interesanţi.

Declinul legii morale nu este determinat, aşa cum vrea David Bentley Hart, de o „înţelegere inadecvată a realităţilor vieţii omeneşti”, ci este, după cum se poate vedea din eseul lui Young, „rezultatul răzvrătirii elitei culturale contemporane împotriva statutului omului de fiinţă creată.” David Bentley Hart face parte din tabăra celor care „urăsc logosul”, refuză realitatea şi se ocupă cu „demontarea temeliilor morale” (intertitluri din studiul lui R. V. Young); care susţin, împreună cu filozoful (şi regizorul) Woody Allen, celebrat cu ceva timp în urmă de teologul Teodor Baconschi în paginile Dilemei, dreptul fiecărui om de a face orice voieşte şi de a fi orice voieşte.  

Iată în continuare un fragment lămuritor din eseul menţionat:

„A neo-conservative shrug of the shoulders about so frivolous a worry as "just another step in the decline of the West" is hardly surprising. More troubling is the view of the Eastern Orthodox theologian, David Bentley Hart, eminent foe of the "new atheists" and the scientism generally regnant among our cultural elite. Writing in First Things in March 2013, he maintained that contemporary invocations of natural law as a rhetorical strategy in moral discourse must inevitably fail, because "in an age that has been shaped by a mechanistic understanding of the physical world, a neo-Darwinian view of life, and a voluntarist understanding of the self, nature's 'laws' must appear to be anything but moral." Besides, even if one can perceive an order and purpose in nature, modern men and women will be swayed by the eighteenth-century skepticism of David Hume, who argued that an "ought" cannot logically be derived from an "is."

Two issues later, in the wake of a predictable torrent of dismay in the magazine's "letters to the editor" section, Dr. Hart took up the issue again, defending himself against misunderstandings (e.g., he is not himself a follower of Hume) and against the "two-tier Thomism" of Edward Feser, and insisting that natural law theorizing is an inadequate form of moral reasoning, because there is no clear line between the natural and supernatural and hence no way that philosophy, using natural reason, can "achieve definitive moral demonstrations": "There is no single master discourse here, for the good can be known, only by being seen, before and beyond all words."

Now I shan't enter into an argument about the intricacies of natural law and the debates among natural law philosophers over whose version is preferable. I am curious, however, about what might be an effective apologia for traditional morality in view of the presumptive failure of natural-law reasoning to be persuasive. Here is what Dr. Hart offers at the conclusion of his second commentary on the subject:

Certain fundamental moral truths . . . may necessarily remain unintelligible to someone incapable of appreciating Bach's fifth Unaccompanied Cello Suite. For some it may seem an outrageous notion that, rather than a collection of purportedly incontrovertible proofs, the correct rhetoric of moral truth consists in a richer but more unmasterable appeal to the full range of human capacities and senses, physical and spiritual. I, however, see it as rather glorious: a confirmation that our whole being, in all its dimensions, is a single gracious vocation out of nonexistence to the station of created gods.

Let us proceed on the surmise that Dr. Hart's grand peroration means that it is incumbent upon upholders of traditional morality to be far more cultivated, imaginative, and interesting.

First, there is the is/ought problem: Does this problem, in fact, fatally undermine the rudimentary grasp of natural law among men and women who would be hard-pressed to identify an instrument as a cello if they heard one playing "Turkey in the Straw"? C. S. Lewis did not think so. In The Abolition of Man, he not only concedes but even urges the proposition that an ought cannot be derived from an is. At least, not at first. The basic moral norms, accepted by all men and women in virtually all societies and civilizations must first be recognized and acknowledged intuitively, or they will not be known at all. Natural law is not a means of proving the basic principles of right and wrong, good and evil, but rather a way of explaining what most of us, in fact, have already realized.

Precisely in order to avoid the kind of hair-splitting about the nuances of natural law in which Dr. Hart indulges, Lewis called the self-evident principles of natural law the Tao—the "Way" in Asian teaching. "You must not hold a pistol to the head of the Tao," Lewis writes. "Nor must we postpone obedience to a precept until its credentials have been examined." Similarly, you must not demand that upholders of the moral law be perfect in their practice and winsomely engaging in their demeanor in order to grant the traditional teaching credibility.

[...] Aesthetic awareness is clearly no guarantee of moral clarity. Natural law arguments, David Bentley Hart to the contrary notwithstanding, do not fail to convince dissenters against traditional morality because the dissenters have devised or encountered more effective arguments. They refuse to be convinced because they are what Socrates in the Phaedo calls misologists—haters of argument. Socrates' point is that we really cannot do without argument, without logos—or in Hamlet's phrase, "discourse of reason."

We should also remember that a hater of logos, or human reason, is inevitably going to reject the term with a capital letter, Logos, the Word of God, the Second Person of the Holy Trinity. For our grasp of the rudimentary precepts of natural law, before we have a theory about it, is simply our awareness, in keeping with our individual capacity, of the moral meaning inherent in our humanity.

[...] Natural law has not failed because it is an inadequate understanding of the realities of human life. Insofar as it has "failed," this is the result of rebellion against the limited creaturely status of human beings on the part of the contemporary cultural elite, provoked by many factors, including, no doubt, a large dose of technological hubris. But there is no alternative to something like natural law, because, whether formulated well or poorly, it is simply a recognition of the reality of what men and women are and of their actual situation in this world."

(R. V. Young, “Of Bicycles, Sex, & Natural Law”, Touchstone Magazine, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-03-038-f ).
 

Stele pitice, creiere uriaşe şi inimi bătrâne

“In spite of ourselves/ We'll end up a'sittin' on a rainbow/ Against all odds/ Honey, we're the big door prize”

John Prine, “In Spite Of Ourselves” (https://www.youtube.com/watch?v=P8tTwXv4glY).

 

Savanţii nu ştiu de ce planetele dinafara sistemului nostru solar, descoperite de observatorul spaţial Kepler lansat de NASA pentru a descoperi planete asemănătoare Pământului orbitând în jurul altor stele (https://en.wikipedia.org/wiki/Kepler_%28spacecraft%29), ne arată că sisteme precum al nostru "probabil că nu reprezintă regula":

„The enormous variety of exoplanets that have been discovered by Kepler show us that systems like our own solar system are probably not the norm, and we don't know why,” (https://uk.news.yahoo.com/alien-planet-smaller-earth-surprisingly-light-172320126.html#o4yKmnL

Savanţii nu ştiu în parte şi pentru că regulile uriaşelor lor creiere, care, din fericire, dacă Vonnegut are dreptate, vor fi mult micşorate peste un milion de ani, îi fac să ignore regulile marilor inimi bătrâne din cântecul lui John Prine. Inimi care poate peste un milion de ani, dacă nu chiar de astăzi, vor deveni încă şi mai mari. Pentru că inima are regulile ei, care o fac să cunoască doar ceea ce iubeşte şi să cuprindă tot ceea ce cunoaşte.

 

Species (II)

„And I wanted to weep and my eyes ached from trying/ Oh, how will I ever be simple again”

(Richard Thompson)

 

Unii distrug solul, sărăcindu-l sau contaminându-l încât nici o floare nu mai poate creşte. Alţii încercuiesc munţii cu ziduri înalte, declarându-i proprietate privată, încât nici o floare nu mai poate fi zărită. Iar alţii, pe care primii i-au înstrăinat de flori, de munţi şi de ei înşişi, dau buzna în singura poiană înflorită, strivind toate florile în încercarea disperată de a-şi înscrie numele în Cartea Cibernetică a Morţilor (Facebook), fotografiindu-se cu ultima petală de viaţă de pe planetă (http://andreibaciu.blogspot.ro/2015/06/daunatori.html).

Am mai putea fi simpli vreodată?

Distanţe

„But all my fine dreams/ Well thought out schemes to gain the motherland/ Have all eventually come down to waiting for Everyman”

Este deplânsă situaţia, normală, care-l face pe un elev român să parcurgă distanţa de 25 de kilometri dintre satul unde locuieşte şi oraşul unde merge la şcoală. Dar nu e nimic ieşit din comun în asta: generaţiile dinaintea lui au făcut acelaşi drum în condiţii mult mai proaste. Poate că mulţi elevi din generaţia părinţilor lui, şi, foarte probabil, a bunicilor, au parcurs această distanţă pe jos.

Dar elevul compătimit este olimpic. Se numeşte Alexandru Big (http://www.obiectivdesuceava.ro/local/alexandru-big-elevul-care-a-luat-argintul-la-olimpiada-internationala-de-chimie-face-naveta-zilnic-cate-50-de-kilometri/). Iar un olimpic este o apariţie specială, care merită un tratament special. Pe vremea mea, copiii speciali erau cei cu diverse afecţiuni. Toţi ceilalţi erau normali.

Astăzi nu mai există copii normali. Sau, cel puţin, aşa ni se spune.

Şi pentru că aşa ni se spune şi aşa suntem învăţaţi să gândim, nu ne mai întrebăm dacă nu cumva Alexandru Big a ajuns olimpic pentru că face un asemenea drum (https://www.google.com/maps/@47.424584,25.814072,3a,75y,307.24h,86.23t/data=!3m6!1e1!3m4!1sg8tGKOqNvnMl4-gO4nACwQ!2e0!7i13312!8i6656?hl=en), şi nu în ciuda lui („olimpicul nu este din Gura Humorului, ci din satul Negrileasa din comuna Stulpicani şi este nevoit să facă naveta în fiecare zi cu un microbuz şcolar. Distanţa dintre satul în care elevul are domiciliul şi oraşul Gura Humorului este de aproximativ 25 de kilometri, însă aceasta nu l-a împiedicat pe Alexandru Big să devină olimpic internaţional” http://www.obiectivdesuceava.ro/local/alexandru-big-elevul-care-a-luat-argintul-la-olimpiada-internationala-de-chimie-face-naveta-zilnic-cate-50-de-kilometri/). Nu ne mai întrebăm nici dacă hotărârea lui de a rămâne în ţară nu e normală. Ni se pare şi ea ieşită din comun doar pentru că e atât de rară.

Dacă Alexandru Big este singurul din lotul olimpicilor români care s-a hotărât să rămână e tocmai pentru că este din satul Negrileasa, şi nu dintr-un cartier lipsit de identitate dintr-un oraş al României identic cu oricare altul. Pe elevii din aceste cartiere nu-i leagă nimic de nimic, ei nu vin de nicăieri, şi deşi nu fac decât cinci minute până la şcoală, distanţa dintre ei şi orice loc este inexistentă. Oare de ce distanţa dintre România şi o ţară străină, la care se gândesc majoritatea olimpicilor români, le pare oamenilor mai mică sau cel puţin justificată faţă de cea dintre Negrileasa şi Humor? Pentru că, de fapt, între cartierul oraşului anonim şi Occident nu există nici o distanţă. Sau, mai bine zis, este o distanţă umplută cu nimic. În timp ce distanţa dintre cartierul oraşului anonim şi Negrileasa este de nestrăbătut.  

Sigur, obişnuinţa de a împărţi elevii între „olimpici” şi „handicapaţi” face ca decizia de a rămâne în ţară să fie asimilată tot unui eşec: viaţa la sat este un handicap, te lipseşte de simţul perspectivei, perspectiva viitorului luminos asigurat de lumea occidentală supradotaţilor. Acest tip de gândire ne face să vedem Negrileasa despărţită de Humor printr-un număr de kilometri, când de fapt cei 25 de kilometri leagă cele două localităţi.

Cine vede satul ca pe un loc defavorizat ignoră faptul că satul are şi el perspectiva lui, determinată de istoria locală, de tradiţie:

(Boboteaza la Negrileasa)

 Satul îţi dezvoltă şi protejează simţul măsurii, percepţia distanţelor şi limitelor. Chiar aveam nevoie de un bun chimist care să readucă în tabelul realităţii categoria normalităţii, sustrasă de  acolo de alchimiştii care ne-au năpădit după 1990.

După 1990, intimidaţi de prestigiul alchimiştilor şi surprinşi de uşurinţa cu care aceştia le-au rearanjat elementele, românii s-au lăsat împărţiţi, sortaţi între „handicapaţi” şi „supradotaţi”. Distincţia avea nu doar meritul de a inventa o nouă categorie umană, cea a handicapaţilor, şi, prin asta, un nou termen pentru români, în genere, ci mai ales acela de a anula categoria românilor normali, echivalând-o practic cu cea a „handicapaţilor”. Orice copil isteţ, aşa cum sunt majoritatea copiilor normali din România şi de pretutindeni în lume, trebuia neapărat să fie suspect de olimpicită. A nu fi olimpic nu înseamnă doar că nu eşti cu adevărat isteţ – ci că nu eşti normal. Nu eşti olimpic pentru că eşti handicapat. Astfel, normalitatea a devenit un termen peiorativ (vezi observaţiile lui Mircea Platon din volumele România profundă şi Măsura vremii), în timp ce termenii peiorativi şi înjositori (pe lângă clasicele lamentări ale lui H.-R. Patapievici din Politice, vezi şi remarcele generoase ceva mai recente ale unui Sorin Lavric http://ziarullumina.ro/persoana-si-pacatul-10350.html) au devenit atribute normale ale poporului român.

Iar cu olimpicii, care pleacă, şi cu cenzurarea normalităţii, nimeni nu mai aşteaptă pe nimeni care să redobândească ţarina. Poate că e şi vina celor care aşteaptă un Alexandru cel Mare, sau măcar un Alexandru cel Bun. Când de fapt ar trebui să aşteptăm un om normal, un Alexandru Big,  precum în melodia lui Jimmy LaFave:

Everybody I talk to is ready to leave

With the light of the morning

They've seen the end coming down long enough to believe

That they've heard their last warning

Standing alone

Each has his own ticket in his hand

And as the evening descends

I sit thinking 'bout Everyman

Seems like I've always been looking for some other place

To get it together

Where with a few of my friends I could give up the race

And maybe find something better

But all my fine dreams

Well thought out schemes to gain the motherland

Have all eventually come down to waiting for Everyman

Waiting here for Everyman-

Make it on your own if you think you can

If you see somewhere to go I understand

Waiting here for Everyman-

Don't ask me if he'll show - baby I don't know

Make it on your own if you think you can

Somewhere later on you'll have to take a stand

Then you're going to need a hand

Everybody's just waiting to hear from the one

Who can give them the answers

And lead them back to that place in the warmth of the sun

Where sweet childhood still dances

Who'll come along

And hold out that strong and gentle father's hand?

Long ago I heard someone say something 'bout Everyman

Waiting here for Everyman-

Make it on your own if you think you can

If you see somewhere to go I understand

I'm not trying to tell you that I've seen the plan

Turn and walk away if you think I am-

But don't think too badly of one who's left holding sand

He's just another dreamer, dreaming 'bout Everyman

A Man Named Sue, A Woman Named Bill

Băiatul din piesa lui Johnny Cash „A Boy Named Sue” a devenit bărbat. A devenit bărbat într-o lume dură (“Son, this world is rough/ And if a man's gonna make it, he's gotta be tough”) nu pentru că avea un nume nepotrivit, ci pentru că lumea era dură. Pentru că era adevărată. Tocmai pentru că adevărul este dur (şi de aia doare), recurgem la minciuni: pentru a-l înmuia. Dacă „Sue” a rămas bărbat, aceasta i-o datorează nu atât numelui său („I knew you'd have to get tough or die/ And it's the name that helped to make you strong”), cât culturii „intolerante” din trecutul nostru nu prea îndepărtat. L-au ajutat râsetele, băşcălia şi provocările pe care orice băiat cu nume de fată trebuia să le înfrunte.

Astăzi însă, tatăl lui Sue nu şi-ar mai putea permite un astfel de risc. Pentru că între timp, lumea a devenit tolerantă, adică „soft”. Atât de tolerantă încât „Sue” ar trebui fie să-şi schimbe numele, fie sexul. Cel mai probabil, sexul. Pentru că într-o lume tolerantă nimeni nu mai poate fi „el însuşi”. A fi tu însuţi este un scandal, o manifestare de intoleranţă. Într-o societate tolerantă nu poţi fi tu însuţi, ci societatea însăşi, la fel de „unic” precum societatea. Iar o lume mincinoasă nu poate rezista decât „moderând” lucrurile dure, cu atât mai greu de tolerat cu cât sunt mai adevărate. Îţi schimbi sexul doar pentru că acesta este mai greu de schimbat decât numele şi pentru că schimbarea de sex confirmă exigenţa principală a societăţii tolerante: „identitatea personală este fluidă”. [1] Într-o astfel de lume nu eşti decât devenind ceea ce nu eşti.

D-aia mă gândesc că poate realitatea dură, precum cea din munţi, e de natură să descurajeze mai degrabă decât să favorizeze relaţiile homosexuale, aşa cum se-ntâmplă în filmul Brokeback Mountain (https://en.wikipedia.org/wiki/Brokeback_Mountain). Mai degrabă decât să devină homosexuali, cowboy-i de astăzi şi-ar găsi la întoarcere iubitele implicate într-o relaţie erotică. Nu pentru că femeile sunt mai înclinate din fire spre relaţii homosexuale, ci pentru că, stând acasă, sunt mai expuse culturii fluidităţii.

Nu am auzit de nici un cântăreţ mare de muzică folk care să fie homosexual [2]; în schimb există destul de multe cântăreţe lesbiene de muzică folk, unele dintre ele de primă mărime: Ferron, Mary Gauthier, Catie Curtis, Indigo Girls, k.d. lang, Cheryl Wheeler, Brandi Carlile, Erin McKeown. Şi mai există desigur departamentul de poliţie al oraşului Seattle, care asigură menţinerea fluidităţii circulaţiei vehiculelor şi mai ales a identităţilor (http://blog.seattlepi.com/seattle911/2012/06/22/it-gets-better-seattle-cops-come-out-for-pride/ ).

Caracterul personal al muzicii folk, modul afectiv în care te implică în lume, motivaţiile, curajul pe care ţi le oferă, reprezintă locul ideal unde muzicienele lesbiene pot revendica mai bine dreptul femeii la egalitate (da, ele vor să le credem că luptă pentru drepturile femeii atunci când o lipsesc de o adevărată familie; doar n-or să ne spună că au rămas supărate pe taţii lor pentru că le-au părăsit când erau mici -- vezi piesa lui Ferron, un fel de mentor al folkistelor lesbiene, "Shady Gate" https://www.youtube.com/watch?v=MZUgai9KHm4, -- iar acum se răzbună pe ei dar şi pe ele însele, pentru că încă mai suferă din cauza asta). Munţii din Wyoming, folosiţi ca fundal pentru o poveste fluidă, sau muzica folk, sunt întrebuinţate ca mediu al unui mesaj soft (cultura gay, fluidizarea) tocmai pentru că sunt realităţi tari. Care trebuie diluate, în aşa fel încât să fim cu toţii "Sue", aparent pentru ca Sue să nu se mai simtă nefericit. În realitate pentru ca "Sue" să nu-şi mai caute tatăl, ceea ce ar împinge întreaga societate în pragul colapsului, ci să se căsătorească tot cu un băiat, pe nume "Mary".   

Cultura fluidităţii se prelinge spre periferie, revărsându-se peste marginile pline ale oraşelor. Se prelinge, vorba vine: se îndreptă spre sat cu viteza reţelei de internet. De ce credeţi că se depun eforturi pentru conectarea satelor la internet, pentru înzestrarea cu computere a şcolilor de la sat şi a copiilor din familiile nevoiaşe? De dragul educaţiei, desigur. Care-l va produce pe Sue Bill, pe Ioana Costel, învăţându-i pe copii că identitatea nu e decât un costum pe care-l poţi schimba oricând.

Imperiul roman s-a dezvoltat şi s-a menţinut datorită drumurilor şi s-a prăbuşit când nu le-a mai putut întreţine. Magistralele reţelelor de internet sunt noile drumuri ale noului imperiu. Cu cât vom înţelege mai repede pe ce lume trăim, cu atât imperiul se va prăbuşi mai curând. Când nu le vom mai întreţine reţelele de internet. Lumea aceasta e atât de moale, încât nu va supravieţui unor nume. Cu o condiţie: să fie tari, să fie „rough” şi „tough”. Adică adevărate. Să corespundă unei esenţe.

Note:

[1] “Ms. McKay in her multiple disguises reminds us of what children in the attic trying on costumes know instinctively: Personal identity is fluid.” Cronica spectacolului “A Girl Named Bill — The Life and Times of Billy Tipton” realizat de Nellie McKay (http://www.nytimes.com/2014/08/07/arts/music/nellie-mckay-plays-the-drag-king-billy-tipton-at-54-below.html?_r=0).

[2] Aceştia apar mai degrabă în muzica pop (Elton John, Ricky Martin).