Părintele Thomas Hopko a murit în 18 martie 2015. Este
ginerele părintelui Schmemann şi a fost, la fel ca părintele Schmemann, decan la Sf. Vladimir. Iniţial am fost
surprins să văd că cele câteva prezentări sumare ale părintelui Hopko pe care
le-am întâlnit în spaţiul ortodox românesc de la moartea sa încoace aveau în
comun aprecierea pentru spiritualitatea părintelui Hopko. Iniţial am crezut că
acest accent era menit să atenueze vina părintelui Hopko de a fi fost atât de
apropiat de părintele Schmemann (urât de ortodoxia academică şi ignorat de
poporul drept-credincios). Dar apoi m-am gândit că merită să ne întrebăm dacă
nu cumva invocarea spiritualităţii ca o condiţie de validitate a unei opere sau
persoane, deşi aparent corectă, întrucât presupune prezenţa indispensabilă a
Duhului, nu ajunge cumva să falsifice nu doar realitatea asupra căreia este
proiectată, ci spiritualitatea însăşi.
Să luăm, de pildă, portretul următor:
“În buna tradiţie a Părinţilor Bisericii, nu a
transformat teologia dogmatică într-un spaţiu al speculaţiei aride, ci a
menţinut permanent legătura cu spiritualitatea, el însuşi fiind un bun duhovnic
şi important misionar, un nume cu rezonanţă mai ales în rândul convertiţilor
americani la Ortodoxie.
În afara textelor sale de specialitate, a rămas de
la părintele Thomas Hopko un set de 55 de maxime despre viaţa duhovnicească, ce
par a fi în directa descendenţă a realismului, spiritului practic şi
înţelepciunii Părinţilor pustiei din primele veacuri ale Bisericii. Cu singura
menţiune că aceste cuvinte ţin seamă de modul în care omul contemporan trăieşte
şi gândeşte.” (http://ziarullumina.ro/parintele-thomas-hopko-despre-nevoina-101339.html).
Nu-mi dau prea bine seama ce vrea să sugereze
precizarea legată de raportarea părintelui Hopko la stilul de viaţă al omului
contemporan: că părintele Hopko era şi, prin urmare, rămâne „actual” în ciuda
legăturii lui cu teologia dogmatică? În sensul în care spiritualitatea ar fi o
temă actuală, de larg interes? Că spiritualitatea îi este accesibilă şi omului
contemporan? Nu sunt sigur. Sper doar că distincţia dintre texte de
specialitate şi maxime sapienţiale nu este decât rezultatul unui tic
profesional, un defect de specializare, o deformare profesională; aşa cum tot o scăpare ar putea fi
sublinierea legăturii pe care părintele Hopko, spre lauda lui, ar fi păstrat-o
cu spiritualitatea. Pentru că, în realitate, o asemenea distincţie nu există. Mai
degrabă, relaţia dintre teologia dogmatică şi spiritualitate este comparabilă
cu cea dintre rădăcini şi fructe: nu poţi ţine legătura cu fructele, ci doar cu
rădăcinile. Rădăcinile îţi sunt date, pe când fructele sunt dăruite – pe măsura
relaţiei tale cu rădăcinile, cu pământul, cu Semănătorul. Sigur, pomul aduce
roadă oricum, însă pomul care nu aduce roadă bună, dreaptă („orthos”), se taie.
La fel şi mlădiţele care nu rămân în vie. Iar neghina se aruncă în foc.
Mai precis, maximele, sentinţele teologilor
veritabili, de la Antonie cel Mare la Thomas Hopko, sunt texte de
specialitate tot atât cât sunt şi tratatele dogmatice. Din simplul motiv că nu
există decât o singură specialitate, o singură cultură veritabilă, inspirat
numită Cultura Duhului de părintele Rafail Noica.
De aceea, drept vorbind, să menţii legătura cu
spiritualitatea nu mi se pare o performanţă: în fond, Dalai Lama numai asta
face. Iar, din câte am observat, spiritualitatea îl ţine destul de ocupat şi pe
dl Pleşu.
Legătura cu spiritualitatea vine cumva de la sine:
nu este spiritualitatea cea care pe mulţi dintre noi nu-i lasă să mai treacă pe
la biserică? Chiar aşa, nu ne rugăm mai bine singuri, acasă, în sufletul nostru,
unde nici o privire iscoditoare nu ne mai poate primejdui sufletul pur, unde
nici o atingere nu ne mai poate murdări nobilul trup şi niciun cuvânt, fie el si al preotului, nu ne mai
poate judeca inima nevinovată?
Este vorba de fapt, după cum se poate vedea din
eseul lui Ralph C. Wood, „The Prophetic
Preacher. In Memoriam: Father Thomas Hopko” (Touchstone Magazine, July/August 2015, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-04-030-f ) din care am selectat
şi tradus fragmentul de mai jos, de două categorii de „dezîntrupaţi”, unii
paranoici şi egocentrici, prăbuşiţi dincolo de ei înşişi într-o bestialitate
demonică, şi ceilalţi senini şi iluminaţi, înălţaţi dincolo de ei înşişi
într-un angelism demonic. Iar ceea ce-i uneşte, din câte înţeleg eu, este
spiritualitatea. În orice caz, un fel de spiritualitate semănată, precum
neghina în grâu, în timp ce oamenii dorm (Matei,
capitolul 13).
Poate că părintele Hopko a devenit „un nume cu
rezonanţă mai ales în rândul convertiţilor americani la Ortodoxie” tocmai
pentru că era un practicant al Adevărului într-o lume sufocată de specialişti în
spiritualitate. Şi poate că tocmai din acest motiv numele părintelui Hopko nu
are nici o rezonanţă în atât de spiritualizata ortodoxie românească.
Eu credeam că miza, adevărata dificultate în
creştinism nu e să ţii legătura cu spiritualitatea, ci cu adevărul. De fapt, ce
mă impresionează la părintele Thomas Hopko este tocmai legătura lui cu dogmatica,
cu acel adevăr de credinţă care ne spune nu doar cine şi cum este Dumnezeu, ci
şi cine şi cum este omul. De altfel, după cum văd eu programul de viaţă cuprins
în setul de maxime menţionate (http://holycrossoca.org/newslet/0907.html),
părintele Hopko nu pare interesat atât de „viaţa duhovnicească”, cât de viaţa
omului pur şi simplu. Punctul 18 al acestui program o spune lămurit: „Be an ordinary person, one of the human race” (“fii un
om obişnuit, cineva care aparţine neamului omenesc.”) Pentru că a face parte din neamul
omenesc a devenit astăzi poate lucrul cel mai anevoios pentru om. După cum notează
profesorul (baptist!) Ralph C. Wood,
„Lucrul pe care părintele Tom l-a văzut venind, cu
mult înainte ca alţii să-l poată sesiza, este ceea ce Walker Percy a numit «o
violentă restructurare a conştiinţei umane», o deplasare tectonică în modul în
care ne concepem ca specie. Libertăţile legitime şi greu câştigate ale
Iluminismului, benefice deopotrivă statelor democratice şi bisericilor
mărturisitoare, sunt acum elaborate ca o chemare la re-modelarea noastră în
orice fel de creaturi ne dorim să fim. Urgentele noastre boli rasiale,
economice şi militare continuă să se agraveze, dar cu toate acestea suntem
practic lipsiţi de orice mijloc transcendent pentru a le tămădui.
Hopko a fost cel dintâi care mi-a atras atenţia
asupra acestei neputinţe. Lepădăm cu repeziciune străvechea convingere
(îmbrăţişată de grecii şi romanii antici nu mai puţin decât o făceau evreii şi
creştinii) potrivit căreia întreaga cunoaştere şi întregul adevăr ne sunt
dezvăluite din afara noastră. Cunoaşterea şi adevărul constituie o realitate
morală şi spirituală care, de-a lungul întinsei curgeri a istoriei, am
construit-o într-un acord profund cu umanitatea noastră dumnezeieşte rânduită.
Calea către libertate şi fericire – parcursă cu ajutorul structurilor,
simbolurilor şi ceremoniilor tradiţionale – constă atât în descoperirea acestei
ordini obiective, cât şi în conformarea noastră la ea. Indiferent că ne aduce
uşurare sau împovărare, noi suntem cei care i ne supunem – nu ea nouă.
Atunci când abandonăm această tradiţie
multi-milenară, viguros contestată şi, de aceea, neîntreruptă, ne afundăm mai
adânc de noi înşine în bestialitate demonică sau ne înălţăm mai presus de noi
înşine spre un angelism demonic (vezi şi Marion Montgomery, „Angelismul şi
Sinele Provincial”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2014/10/educatia-religioasa-sau-crestina.html,
nota mea, G. F.) Walker Percy se temea de prima posibilitate, însă Tom Hopko
era mult mai înspăimântat de cealaltă. O dată cu aproape totala prăbuşire a
proiectului pluralist american, născocim în prezent o creatură radical diferită
de orice lucru cunoscut de până acum.
Într-o remarcabilă reformulare a unui aforism al
lui H. Richard Niebuhr, Hopko a afirmat că «divinităţi lipsite de suveranitate
aduc umanoizi lipsiţi de demnitate să îmbrăţişeze stiluri de viaţă lipsite de
responsabilitate prin exploatarea unui zeu sau zeiţă făuriţi de ei după bunul
lor plac.» Familia şi viaţa conjugală, instituţiile politice şi educative şi
chiar viaţa socială însăşi sunt tot mai serios dezrădăcinate. Au fost smulse
din condiţiile lor materiale, din limitele lor morale şi religioase, ba mai
mult, din culmile şi hotarele zidirii celei bune a lui Dumnezeu. De aici
înfricoşătoarea apariţie a făpturilor dezîntrupate definite în termeni care au
puţine sau nici o relaţie cu starea noastră binecuvântată de fiinţe întrupate.”
(Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher.
In Memoriam: Father Thomas Hopko”, Touchstone
Magazine, July/August 2015, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-04-030-f
)
Acuma, felul în care omul contemporan
trăieşte şi gândeşte e de natură mai degrabă să-i înlesnească acordul cu orice.
Pentru că omul contemporan trăieşte la acea „periferie unde lucrurile sunt
negociabile”. Iar aceasta este tocmai zona pe care părintele Hopko ne îndeamnă
să o depăşim dacă dorim să intrăm într-un dialog serios, oricât de riscant, cu cei
din jurul nostru:
„Hopko
taught me that we have the right to enter into serious dialogue with other
Christians, as well as with non-Christians, only at the bedrock depth of our
beliefs, not on the periphery where things are negotiable. Muslims and
Christians cannot truly engage each other, he said, unless they face such
uncomfortable claims that, for Islam, God could not become incarnate, whereas
for Christianity, he has definitively done so in Christ. We can debate and
argue about our moral and spiritual practices, he was saying, only as we
discern that they are rooted and nourished in basic theological convictions.” (Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher”).
Dar care sunt aceste convingeri teologice
fundamentale? Iată un scurt exemplu, care te izbeşte (dacă eşti destul de
norocos şi nu ai devenit încă suficient de interesant) cu o forţă şi prospeţime
apostolice:
„Pentru ortodoxie, credinţa creştină este
întemeiată pe o serie de convingeri despre Iisus din Nazaret. Convingerea
fundamentală, pe care se bazează şi în jurul căreia se învârt toate celelalte,
este că Iisus e „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”, despre care Se vorbeşte
în Lege, Psalmi şi în scrierile profetice ale lui Israel (Mat. 16:16).
Iisus, pentru Ortodoxie, este „Hristosul
Domnului”. Este Însuşi „Cuvântul”, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh. Este unicul Fiul al lui Dumnezeu,
Cuvântul şi Chipul întrupat. Este Adevărul despre Dumnezeu, omenire, şi creaţie. Este Lumina şi Viaţa lumii şi a
fiecărei făpturi care vine în lume. Este eternul „Tao”, Calea pe care sunt chemaţi să meargă
cu toţii.
Iisus „recapitulează” istoria şi Scripturile lui
Israel, întreaga istorie a omenirii şi toată făptura în Persoana Sa
divino-umană. Este „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat”. Este născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi întrupat din
Maria Fecioara şi din Duhul Sfânt. Este peste toate, prin El şi pentru El toate s-au făcut,
întru El vieţuieşte toată făptura (Evr. 1:1–4; Ioan 1:1–18). El este „mai întâi
născut decât toată făptura” şi „întâiul născut din morţi”, ca să fie El cel
dintâi întru toate (Col. 1:15, 18). El este Fiul Omului trimis de Dumnezeu,
adevăratul şi ultimul Adam, „omul ceresc”. El este singurul şi cel din urmă
învăţător, profet, preot, păstor, împărat şi judecător al lui Dumnezeu, iar
lucrarea-I mesianică se împlineşte prin moartea Sa pe cruce. Răstignit ca un
tâlhar de rând, Iisus a fost înviat din morţi de către Tatăl Său din ceruri,
Care „toate le-a supus sub picioarele Lui” şi l-a dat pe El „Cap Bisericii,
care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef.
1:19–23).
Iisus descoperă şi împlineşte totul despre
Dumnezeu, omenire şi întreaga făptură prin moartea şi prin învierea Sa. El îndumnezeieşte
făptura prin răstignirea şi prin slava Sa. Pentru Ortodoxie, Cuvântul lui Dumnezeu
este întotdeauna „cuvântul Crucii” (1 Cor. 1:18). Acest cuvânt este sminteală
pentru cei ce caută înţelepciunea lumii şi nebunie pentru cei ce râvnesc să
dobândească puterea politică. Pentru cei care cred, Hristos cel răstignit este
înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Tot El este şi dreptate, sfinţire şi
răscumpărare de la Dumnezeu (1 Cor. 1:22–31). Într-un cuvânt, Hristosul
răstignit, Care este înviat şi şade de-a dreapta Tatălui, este – pentru
Ortodoxie – totul pentru toţi. Este Dumnezeul biruitor şi Domnul Care e „toate
şi întru toţi” (Ta panta kai en pasin Christos).” (Thomas Hopko, Homosexualitatea. O abordare ortodoxă,
Theosis, 2009, pp. 31-34).
