joi, 2 iulie 2015

Părintele Thomas Hopko, un om obişnuit



Părintele Thomas Hopko a murit în 18 martie 2015. Este ginerele părintelui Schmemann şi a fost, la fel ca părintele Schmemann, decan la Sf. Vladimir. Iniţial am fost surprins să văd că cele câteva prezentări sumare ale părintelui Hopko pe care le-am întâlnit în spaţiul ortodox românesc de la moartea sa încoace aveau în comun aprecierea pentru spiritualitatea părintelui Hopko. Iniţial am crezut că acest accent era menit să atenueze vina părintelui Hopko de a fi fost atât de apropiat de părintele Schmemann (urât de ortodoxia academică şi ignorat de poporul drept-credincios). Dar apoi m-am gândit că merită să ne întrebăm dacă nu cumva invocarea spiritualităţii ca o condiţie de validitate a unei opere sau persoane, deşi aparent corectă, întrucât presupune prezenţa indispensabilă a Duhului, nu ajunge cumva să falsifice nu doar realitatea asupra căreia este proiectată, ci spiritualitatea însăşi.
Să luăm, de pildă, portretul următor:

“În buna tradiţie a Părinţilor Bisericii, nu a transformat teologia dogmatică într-un spaţiu al speculaţiei aride, ci a menţinut permanent legătura cu spiritualitatea, el însuşi fiind un bun duhovnic şi important misionar, un nume cu rezonanţă mai ales în rândul convertiţilor americani la Ortodoxie.
În afara textelor sale de specialitate, a rămas de la părintele Thomas Hopko un set de 55 de maxime despre viaţa duhovnicească, ce par a fi în directa descendenţă a realismului, spiritului practic şi înţelepciunii Părinţilor pustiei din primele veacuri ale Bisericii. Cu singura menţiune că aceste cuvinte ţin seamă de modul în care omul contemporan trăieşte şi gândeşte.” (http://ziarullumina.ro/parintele-thomas-hopko-despre-nevoina-101339.html).

Nu-mi dau prea bine seama ce vrea să sugereze precizarea legată de raportarea părintelui Hopko la stilul de viaţă al omului contemporan: că părintele Hopko era şi, prin urmare, rămâne „actual” în ciuda legăturii lui cu teologia dogmatică? În sensul în care spiritualitatea ar fi o temă actuală, de larg interes? Că spiritualitatea îi este accesibilă şi omului contemporan? Nu sunt sigur. Sper doar că distincţia dintre texte de specialitate şi maxime sapienţiale nu este decât rezultatul unui tic profesional, un defect de specialitate; aşa cum tot o scăpare ar putea fi sublinierea legăturii pe care părintele Hopko, spre lauda lui, ar fi păstrat-o cu spiritualitatea. Pentru că, în realitate, o asemenea distincţie nu există. Mai degrabă, relaţia dintre teologia dogmatică şi spiritualitate este comparabilă cu cea dintre rădăcini şi fructe: nu poţi ţine legătura cu fructele, ci doar cu rădăcinile. Rădăcinile îţi sunt date, pe când fructele sunt dăruite – pe măsura relaţiei tale cu rădăcinile, cu pământul, cu Semănătorul. Sigur, pomul aduce roadă oricum, însă pomul care nu aduce roadă bună, dreaptă („orthos”), se taie. La fel şi mlădiţele care nu rămân în vie. Iar neghina se aruncă în foc.   
Mai precis, maximele, sentinţele teologilor veritabili, de la Antonie cel Mare la Thomas Hopko, sunt texte de specialitate tot atât cât sunt şi tratatele dogmatice. Din simplul motiv că nu există decât o singură specialitate, o singură cultură veritabilă, inspirat numită Cultura Duhului de părintele Rafail Noica.
De aceea, drept vorbind, să menţii legătura cu spiritualitatea nu mi se pare o performanţă: în fond, Dalai Lama numai asta face. Iar, din câte am observat, spiritualitatea îl ţine destul de ocupat şi pe dl Pleşu.
Legătura cu spiritualitatea vine cumva de la sine: nu este spiritualitatea cea care pe mulţi dintre noi nu-i lasă să mai treacă pe la biserică? Chiar aşa, nu ne rugăm mai bine singuri, acasă, în sufletul nostru, unde nici o privire iscoditoare nu ne mai poate primejdui sufletul pur, unde nici o atingere nu ne mai poate murdări nobilul trup şi niciun cuvânt, fie el si al preotului, nu ne mai poate judeca inima nevinovată?
Este vorba de fapt, după cum se poate vedea din eseul lui Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher. In Memoriam: Father Thomas Hopko” (Touchstone Magazine, July/August 2015, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-04-030-f ) din care am selectat şi tradus fragmentul de mai jos, de două categorii de „dezîntrupaţi”, unii paranoici şi egocentrici, prăbuşiţi dincolo de ei înşişi într-o bestialitate demonică, şi ceilalţi senini şi iluminaţi, înălţaţi dincolo de ei înşişi într-un angelism demonic. Iar ceea ce-i uneşte, din câte înţeleg eu, este spiritualitatea. În orice caz, un fel de spiritualitate semănată, precum neghina în grâu, în timp ce oamenii dorm (Matei, capitolul 13).
Poate că părintele Hopko a devenit „un nume cu rezonanţă mai ales în rândul convertiţilor americani la Ortodoxie” tocmai pentru că era un practicant al Adevărului într-o lume sufocată de specialişti în spiritualitate. Şi poate că tocmai din acest motiv numele părintelui Hopko nu are nici o rezonanţă în atât de spiritualizata ortodoxie românească.
Eu credeam că miza, adevărata dificultate în creştinism nu e să ţii legătura cu spiritualitatea, ci cu adevărul. De fapt, ce mă impresionează la părintele Thomas Hopko este tocmai legătura lui cu dogmatica, cu acel adevăr de credinţă care ne spune nu doar cine şi cum este Dumnezeu, ci şi cine şi cum este omul. De altfel, după cum văd eu programul de viaţă cuprins în setul de maxime menţionate (http://holycrossoca.org/newslet/0907.html), părintele Hopko nu pare interesat atât de „viaţa duhovnicească”, cât de viaţa omului pur şi simplu. Punctul 18 al acestui program o spune lămurit: „Be an ordinary person, one of the human race” (“fii un om obişnuit, cineva care aparţine neamului omenesc.”) Pentru că a face parte din neamul omenesc a devenit astăzi poate lucrul cel mai anevoios pentru om. După cum notează profesorul (baptist!) Ralph C. Wood,

„Lucrul pe care părintele Tom l-a văzut venind, cu mult înainte ca alţii să-l poată sesiza, este ceea ce Walker Percy a numit «o violentă restructurare a conştiinţei umane», o deplasare tectonică în modul în care ne concepem ca specie. Libertăţile legitime şi greu câştigate ale Iluminismului, benefice deopotrivă statelor democratice şi bisericilor mărturisitoare, sunt acum elaborate ca o chemare la re-modelarea noastră în orice fel de creaturi ne dorim să fim. Urgentele noastre boli rasiale, economice şi militare continuă să se agraveze, dar cu toate acestea suntem practic lipsiţi de orice mijloc transcendent pentru a le tămădui.
Hopko a fost cel dintâi care mi-a atras atenţia asupra acestei neputinţe. Lepădăm cu repeziciune străvechea convingere (îmbrăţişată de grecii şi romanii antici nu mai puţin decât o făceau evreii şi creştinii) potrivit căreia întreaga cunoaştere şi întregul adevăr ne sunt dezvăluite din afara noastră. Cunoaşterea şi adevărul constituie o realitate morală şi spirituală care, de-a lungul întinsei curgeri a istoriei, am construit-o într-un acord profund cu umanitatea noastră dumnezeieşte rânduită. Calea către libertate şi fericire – parcursă cu ajutorul structurilor, simbolurilor şi ceremoniilor tradiţionale – constă atât în descoperirea acestei ordini obiective, cât şi în conformarea noastră la ea. Indiferent că ne aduce uşurare sau împovărare, noi suntem cei care i ne supunem – nu ea nouă.
Atunci când abandonăm această tradiţie multi-milenară, viguros contestată şi, de aceea, neîntreruptă, ne afundăm mai adânc de noi înşine în bestialitate demonică sau ne înălţăm mai presus de noi înşine spre un angelism demonic (vezi şi Marion Montgomery, „Angelismul şi Sinele Provincial”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/10/educatia-religioasa-sau-crestina.html, nota mea, G. F.) Walker Percy se temea de prima posibilitate, însă Tom Hopko era mult mai înspăimântat de cealaltă. O dată cu aproape totala prăbuşire a proiectului pluralist american, născocim în prezent o creatură radical diferită de orice lucru cunoscut de până acum.
Într-o remarcabilă reformulare a unui aforism al lui H. Richard Niebuhr, Hopko a afirmat că «divinităţi lipsite de suveranitate aduc umanoizi lipsiţi de demnitate să îmbrăţişeze stiluri de viaţă lipsite de responsabilitate prin exploatarea unui zeu sau zeiţă făuriţi de ei după bunul lor plac.» Familia şi viaţa conjugală, instituţiile politice şi educative şi chiar viaţa socială însăşi sunt tot mai serios dezrădăcinate. Au fost smulse din condiţiile lor materiale, din limitele lor morale şi religioase, ba mai mult, din culmile şi hotarele zidirii celei bune a lui Dumnezeu. De aici înfricoşătoarea apariţie a făpturilor dezîntrupate definite în termeni care au puţine sau nici o relaţie cu starea noastră binecuvântată de fiinţe întrupate.” (Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher. In Memoriam: Father Thomas Hopko”, Touchstone Magazine, July/August 2015, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=28-04-030-f )

Acuma, felul în care omul contemporan trăieşte şi gândeşte e de natură mai degrabă să-i înlesnească acordul cu orice. Pentru că omul contemporan trăieşte la acea „periferie unde lucrurile sunt negociabile”. Iar aceasta este tocmai zona pe care părintele Hopko ne îndeamnă să o depăşim dacă dorim să intrăm într-un dialog serios, oricât de riscant, cu cei din jurul nostru:

Hopko taught me that we have the right to enter into serious dialogue with other Christians, as well as with non-Christians, only at the bedrock depth of our beliefs, not on the periphery where things are negotiable. Muslims and Christians cannot truly engage each other, he said, unless they face such uncomfortable claims that, for Islam, God could not become incarnate, whereas for Christianity, he has definitively done so in Christ. We can debate and argue about our moral and spiritual practices, he was saying, only as we discern that they are rooted and nourished in basic theological convictions.” (Ralph C. Wood, „The Prophetic Preacher”).

Dar care sunt aceste convingeri teologice fundamentale? Iată un scurt exemplu, care te izbeşte (dacă eşti destul de norocos şi nu ai devenit încă suficient de interesant) cu o forţă şi prospeţime apostolice:

„Pentru ortodoxie, credinţa creştină este întemeiată pe o serie de convingeri despre Iisus din Nazaret. Convingerea fundamentală, pe care se bazează şi în jurul căreia se învârt toate celelalte, este că Iisus e „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”, despre care Se vorbeşte în Lege, Psalmi şi în scrierile profetice ale lui Israel (Mat. 16:16).
Iisus, pentru Ortodoxie, este „Hristosul Domnului”. Este Însuşi „Cuvântul”, împreună cu Dumnezeu Tatăl şi Sfântul Duh. Este unicul Fiul al lui Dumnezeu, Cuvântul şi Chipul întrupat. Este Adevărul despre Dumnezeu, omenire, şi creaţie. Este Lumina şi Viaţa lumii şi a fiecărei făpturi care vine în lume. Este eternul „Tao”, Calea pe care sunt chemaţi să meargă cu toţii.
Iisus „recapitulează” istoria şi Scripturile lui Israel, întreaga istorie a omenirii şi toată făptura în Persoana Sa divino-umană. Este „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Este născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi întrupat din Maria Fecioara şi din Duhul Sfânt. Este peste toate, prin El şi pentru El toate s-au făcut, întru El vieţuieşte toată făptura (Evr. 1:1–4; Ioan 1:1–18). El este „mai întâi născut decât toată făptura” şi „întâiul născut din morţi”, ca să fie El cel dintâi întru toate (Col. 1:15, 18). El este Fiul Omului trimis de Dumnezeu, adevăratul şi ultimul Adam, „omul ceresc”. El este singurul şi cel din urmă învăţător, profet, preot, păstor, împărat şi judecător al lui Dumnezeu, iar lucrarea-I mesianică se împlineşte prin moartea Sa pe cruce. Răstignit ca un tâlhar de rând, Iisus a fost înviat din morţi de către Tatăl Său din ceruri, Care „toate le-a supus sub picioarele Lui” şi l-a dat pe El „Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef. 1:19–23).
Iisus descoperă şi împlineşte totul despre Dumnezeu, omenire şi întreaga făptură prin moartea şi prin învierea Sa. El îndumnezeieşte făptura prin răstignirea şi prin slava Sa. Pentru Ortodoxie, Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna „cuvântul Crucii” (1 Cor. 1:18). Acest cuvânt este sminteală pentru cei ce caută înţelepciunea lumii şi nebunie pentru cei ce râvnesc să dobândească puterea politică. Pentru cei care cred, Hristos cel răstignit este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Tot El este şi dreptate, sfinţire şi răscumpărare de la Dumnezeu (1 Cor. 1:22–31). Într-un cuvânt, Hristosul răstignit, Care este înviat şi şade de-a dreapta Tatălui, este – pentru Ortodoxie – totul pentru toţi. Este Dumnezeul biruitor şi Domnul Care e „toate şi întru toţi” (Ta panta kai en pasin Christos).” (Thomas Hopko, Homosexualitatea. O abordare ortodoxă, Theosis, 2009, pp. 31-34).