Același dezechilibru pe care l-am observat în abordarea ortodoxă a complexului determinat de pandemia de COVID -19 poate fi surprins și în abordarea ortodoxă a atacului Rusiei asupra Ucrainei. Timp de 30 de ani băieții deștepți din sistemul bisericesc au fredonat melodia transdisciplinarității, pentru ca odată cu instaurarea totalitarismului medical să se concentreze dintr-o dată cu toții asupra profunzimilor teologiei mistice; în același timp, alți băieți deștepți care s-au ocupat de montarea în BOR a unui sistem teologic politic cu rază medie și lungă de acțiune au tot ținut-o cu Europa creștină pînă cînd au ajuns să neutralizeze nu doar jertfa și darul ortodoxiei ruse, ci pînă și legitimitatea și contribuția culturală a lumii ortodoxe în general. În primul caz, liderii ortodocși au permis ca o dimensiune științifică unilaterală, favorizată politic și contrazisă de specialiști independenți, să domine necondiționat li nelimitat inclusiv asupra aspectelor etice implicate de măsurile impuse de autoritățile civile; în al doilea caz, liderii ortodocși vorbesc ca niște parteneri strategici, fără să abordeze și rana produsă în sînul ortodoxiei prin acest fratricid produs prin conflictul ruso-ucrainean. Aspectul geopolitic și interese seculare par să determine intervenția BOR într-o măsură mai mare decît conștiința sobornicității ortodoxe.
Sigur că atacul Rusiei asupra Ucrainei trebuia condamnat, dar această condamnare nu ar fi trebuit să interzică orice încercare de înțelegere mai cuprinzătoare a acestui conflict, o înțelegere care ar trebui să includă în mod obligatoriu și dimensiunea spirituală, după cum observă cu inteligență creștină un jurnalist catolic american (https://www.ncronline.org/news/opinion/ukraine-bleeds-pope-francis-and-russian-patriarch-kirill-could-be-negotiators; din acest articol am aflat și că filmul preferat al lui Putin este Ostrovul, https://www.youtube.com/watch?v=GJVntasjWCo). În plus, în condițiile în care ierarhii par să reprezinte tot mai mult un anumit bloc politic și militar, condamnarea morală a agresiunii rusești riscă să fie lipsită de credibilitate. Iar faptul că șeful Conferinței pan-europene a Episcopilor catolici consideră că Biserica greșește atunci cînd consideră că homosexualitatea este un păcat (https://www.ncronline.org/news/quick-reads/top-eu-cardinal-calls-change-church-teaching-gay-relationships), te face să te întrebi în numele cărui creștinism mai vorbesc liderii actuali ai Bisericilor: de stînga sau de dreapta?
Singura țară creștină liberă din estul Europei în secole de dominație otomană a fost Rusia, iar libertatea, credința și forța ei militară au constituit un motiv de speranță pentru popoarelor creștine stăpînite de turci. Chiar și după ce creștinismul a slăbit în urma prigoanei din Rusia comunistă, teologii ruși din exil au produs în Vest o providențială reînnoire a Ortodoxiei și au contribuit la salvarea creștinătății occidentale care începuse deja să fie masiv secularizată. Prezentarea conflictului actual ca pe unul dintre lumina occidentală și întunericul barbariei slave falsifică grav nu doar cauzele mai profunde care l-au produs, ci scindează conștiința unității ortodoxiei, forțîndu-i pe creștinii ortodocși să admită superioritatea pacificatoare a Apusului umanist în raport cu primitivismul barbar al creștinismului răsăritean.
Dincolo de reprezentarea politică, de valoarea culturală sau de asociațiile psihologice, stînga și dreapta sunt și categorii teologice creștine, determinate de recunoașterea sau nerecunoașterea Fiului aflat la dreapta Tatălui. Din perspectivă biblică, dreapta nu este atît simbolul puterii absolute, cît mai ales simbolul puterii drepte în mod absolut. După cum o vedem în special în psalmi, brațul drept se distinge prin purtarea legitimă a sabiei, a instrumentului dreptății:
„Împotriva vrăjmașilor mei ai întins mâna Ta și m-a izbăvit dreapta Ta.” (137, 7).
„Domnul este de-a dreapta Ta; sfărîmat-a în ziua mîniei Sale împărați.” (109, 5)
„Că a stat de-a dreapta săracului, ca să izbăvească sufletul lui de cei ce-l prigonesc.” (108, 30)
În același timp, dreapta nedreptului este nedreaptă:
„Pune peste dînsul pe cel păcătos și diavolul să stea de-a dreapta lui.” (108, 5). „Izbăvește-mă și mă scoate din mîna străinilor, a căror gură a grăit deșertăciune și dreapta lor e dreapta nedreptății.” (143, 11)
Stînga și dreapta politică nu aspiră să slujească și să reprezinte dreptatea divină, ci s-o înlocuiască. Ele sunt de stînga și de dreapta prin opoziția dintre ele, nu prin raportare la standardul permanent și desăvîrșit al dreptății cuprins în morala creștină. Stînga și dreapta invocă selectiv anumite principii morale doar pentru a-și îndreptăți nedreptatea și, de aceea, ele sunt deopotrivă opuse dreptății veritabile.
Atît stînga, cît și dreapta sunt moduri pervertite de redefinire a dreptății divine, aspirînd să fie mai degrabă absolute, decît drepte. Și stînga, și dreapta au fost alternativ, în locuri și momente diferite, „prigonite pentru dreptate” (Matei 5, 10), prigonindu-se reciproc, dar mai ales prigonindu-i pe oamenii normali care preferau să „flămînzească și să înseteze de dreptate” (Matei 5, 6), decît să primească dreptatea nedreaptă a stîngii sau dreptei politice.
S-a observat în zilele acestea dimensiunea grotescă a show-ului propagandistic. Este atît de evident că Rusia este statul agresor și atacul asupra Ucrainei este condamnabil și, cu toate acestea, media nu vorbește decît despre asta. Nu cred că este vreun om sănătos mintal care să conteste gravitatea atacului rusesc asupra Ucrainei. Tocmai de aceea mi se pare de neînțeles dorința generală de a penaliza orice opinie care semnalează și relevanța oricărui alt element care nu are legătură directă cu monstrul dement însetat de sînge nevinovat reprezentat de Putin.
Dincolo de propaganda care-l asociază de pildă pe Putin cu Hitler, ceea ce mi se pare mai grav este că asistăm în același timp la pervertirea politică a Bisericii, determinată să recunoască, prin comparație, cavalerul neprihănit în blocul NATO (https://publicorthodoxy.org/ vezi și la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2022/02/biserica-ortodoxa-romana-institutie.html). Apelurile liderilor creștini la pace sunt necesare și urgente (https://www.ncronline.org/news/politics/church-leaders-urge-russian-patriarch-speak-putin). Dar să nu uităm că și stînga, și dreapta au propria lor viziune asupra păcii. Creștinii sunt ispitiți cu una dintre ele. Poate că Biserica de stînga nu va mai fi bombardată; poate că nici cea de dreapta. Dar motivul pentru care nu vor mai fi atacate și vor avea pace, este că nu va mai fi nimic sfînt în ele. De aceea, nu putem decît să ne rugăm ca Biserica în întregul ei va reuși să ceară pacea mai ales de la Acela „a Cărui stăpînire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie.” (Isaia 9, 5)
