Învățăm să mergem. Învățăm să vorbim. Dar nu învățăm o mulțime de alte lucruri la fel de importante: să stăm, să tăcem, să ascultăm, să privim. De aceea, mersul nostru nu este ce ar trebui să fie, o înaintare și o creștere personală, ci doar o deplasare fizică în timp și spațiu care ne reduce la simple corpuri în mișcare. Pelerinajul, un fel de sacrament care ar trebui să ne descopere taina mersului, este ratat prin dorința de a ajunge la destinație cît mai rapid, mai confortabil, mai sigur și mai ieftin.
Dorim să ajungem într-un loc la timp. Dar acest timp nu are nici o legătură cu un moment pregătit, așteptat, cu o formă de împlinire care ține de o ordine diferită de cea a spațiului și timpului fizic. Timpul nostru este un timp impersonal și, de aceea, indiferent că ajungem la timp sau întîrziem, nu ajungem niciodată într-un loc, ci doar într-un spațiu. Cîtă vreme suntem doar corpuri în mișcare sau în repaus, corpuri care emit semnale sau fac pauze în comunicare, fără să vorbească ori să tacă vreodată cu adevărat, nu ajungem de fapt nicăieri și nu am apucat să rostim ori să auzim nici măcar un singur cuvînt adevărat.
