Hristos se deosebea de ceilalți învățători ai Legii în mai multe privințe, printre care și prin faptul că nu prea era de găsit pe-acasă și nu puteai ști dinainte nici măcar în ce sinagogă urma să se afle. Dacă voiai să-L vezi trebuia pur și simplu să aștepți să apară prin apropiere. Iar dacă doreai cu disperare să-L vezi, atunci era bine să ai camera de oaspeți pregătită deja.
Oricît de mult căuta Fiul Omului să găsească un loc unde să-și plece capul (Matei 8, 20; Luca 9, 58), nu înseamnă că era dispus să și-L plece oriunde. Pentru lumea bună, acest loc nu putea fi decît cel asigurat de personaje onorabile. Dumnezeu este superior și nobil, deci trebuie să aibă o preferință pentru oamenii superiori și nobili, pentru interlocutorii logosului, cu deschidere pentru spiritualitate. Găseai astfel de oameni în Ierihon. Era o cetate de preoți, elite politice și negustori înstăriți și cu toate acestea Iisus preferă compania lui Zaheu și a familiei acestuia (Luca 19, 1-27).
Pentru că preoțimea ortodoxă insistă în acest episod asupra cățăratului și coborîtului din copac în scopul păstrării noastre în lumea minunată a copilăriei, nu ar strica să vedem dacă nu cumva Hristos s-a oprit în dreptul lui Zaheu și din alt motiv.
În Imperiul Roman, un agent fiscal colecta toate felurile de taxe, inclusiv cele destinate lucrărilor publice, iar profitul lui era asigurat mai ales de suma strînsă peste cea stabilită de autorități. Prin urmare, un vameș nu era urît de evrei doar pentru că era un instrument al administrației romane, ci în egală măsură pentru excesul lui de zel, care-i asigura prosperitatea. Cînd Luca precizează că Zaheu era bogat (Luca 19, 2) el ne spune totodată cît de zelos era Zaheu în activitatea lui, deci cît de vrednic de ură. Probabil că se ura și el, recunoscînd că i se întîmpla să mai năpăstuiască pe cîte unii (versetul 8). Însă Zaheu a făcut o chestie remarcabilă. Nu, nu este faza cu cățăratul în copac, deși aia exprimă desigur esența ortodoxiei profunde. Celălalt lucru remarcabil realizat de Zaheu ține de faptul că nu-și justifica ticăloșia spunîndu-și „asta e, mergem cu Dumnezeu înainte; asta-i viața, asta e meseria.” Zaheu se simțea obligat să restituie jumătate din cîștigul lui și să restituie împătrit celor pe care-i jefuise. Cu toate acestea, iată-l acum cocoțat în copac, așteptîndu-l pe Iisus. Știe că ce face nu este destul pentru tot răul provocat. Se întreabă dacă ar putea exista vreun lucru pe care să-l facă pentru a îndrepta tot răul produs pînă acum. Știe că banii nu pot face asta, oricît de mulți ar fi. În copac nu este așadar un om curios să-l vadă pe Iisus. Este un om disperat, care nu a reușit să-și înșele ori să facă abstracție de propria conștiință.
Zaheu mai are o chestie care poate că alimenta în plus ura mulțimii, chiar dacă îi aduce o anumită înțelegere din partea indivizilor solitari: așa cum nu poate sau nu vrea să se mintă singur, nu vrea să cumpere nici bunăvoința mulțimii. Nu vrea să salveze aparențele, nu socializează. Funcția îi permitea să-și rezerve un loc cu bună vizibilitate de-a lungul drumului și cu toate acestea preferă să-l aștepte pe Iisus într-o poziție care-l expunea mai degrabă ridicolului. Lui Zaheu însă nu-i pasă ce crede mulțimea despre el. Nu vrea decît să-l vadă pe Iisus. Iar Iisus îi spune: „Coboară mai repede. Oricum veneam la tine, dar este bine totuși că te-ai urcat în copac, pentru că doar așa le puteam atrage atenția ortodocșilor români peste două mii de ani, cînd vor fi terminați spiritual și mintal de elita intelectuală și de liderii bisericești.”
Aflînd că Iisus va rămîne la Zaheu, mulțimea se simte rănită și preia tema prorocului mincinos semănată de „pilduitorii semănători” ai epocii: dacă Iisus ar fi fost de la Dumnezeu, ar fi știut că Zaheu este un om păcătos. Dar Hristos îi arată mulțimii că Dumnezeu vine tocmai la păcătosul care-L așteaptă, comparînd mulțimea cu locuitorii cetății din pilda slugilor credincioase pe care o spune cu această ocazie (Luca 19, 11-27): așa cum locuitorii contestau domnia conducătorului, tot astfel mulțimea din Ierihon contesta dreptul lui Dumnezeu de a-i ierta pe păcătoșii respingători ca vameșii.
Însă Zaheu nu-și dobîndește iertarea prin faptele sale bune, ci pentru că l-a așteptat pe Dumnezeu în primul rînd, dovedind prin această nevoie de Dumnezeu că nu se simțea mîntuit prin faptele sale, spre deosebire de mulțimea adunată care, socotindu-se dreaptă, nu aștepta mîntuirea, ci restaurarea gloriei pămîntești a lui Israel, „fiindcă El era aproape de Ierusalim, iar ei credeau că împărăţia lui Dumnezeu se va arăta îndată.” (versetul 11). Prin sentimentul propriei corectitudini, mulțimea adunată în Ierihon reprezintă totodată și sluga vicleană care i-a restituit conducătorului exact atît cît primise, spre deosebire de Zaheu, care înapoiază mai mult decît îi cerea Legea și simțul dreptății.
Hristos coboară la fiecare Sfîntă Liturghie pentru a urca spre Ierusalimul ceresc. Aici îl găsim oricînd doar în măsura în care, prin așteptarea noastră, suntem împreună cu El în cele ale Tatălui Său (Luca 2, 49). Iar dacă ne-a plăcut într-adevăr atît de mult faza cu copacul, atunci poate că ar trebui să avem pregătită deja camera de oaspeți.
