Istoria înregistrează eșecul constant al efortului oamenilor de a triumfa cu orice preț. Repetăm istoria din dorința de a nu o mai repeta ca victime, ci ca învingători. Construim lagăre și îi nimicim pe alții pentru că această viziune nu ne permite decît două opțiuni: gardian sau deținut.
Din păcate, nu este vorba doar despre supraviețuire aici. Omul nu este lup pentru om doar atunci cînd nu știe cine este, cum considera Plautus, ci și atunci cînd își închipuie că este mai mult decît om. Conștiința unui mandat divin prin care un om sau un neam au o misiune specială în istorie în virtutea unei alegeri care-i deosebește de toți ceilalți, transformarea acestei alegeri în confirmarea unor merite personale superioare corespunzătoare unei naturi superioare sunt premise, aspirații și așteptări care pot explica războaiele din Ucraina și Palestina dacă nu cumva toate conflictele modernității. Rolul jucat de problema identității, inspirat subliniată de Alexandru Racu în articolul „Gaza și triumful extremismului” (https://alexandruracu.wordpress.com/2024/01/13/gaza-si-triumful-extremismului/ , vezi în special ultimul paragraf, care m-a determinat de altfel să scriu rîndurile de față) este în acest caz nu atît „o tragedie identitară care o completează pe cea umanitară” (cf. Al. Racu), ci mai degrabă cauza tragediei umanitare. Chiar dacă popoare precum cel evreu, cel american și cel rus sunt în mod special expuse la această interpretare extremistă, odată cu anularea identităților stabile (personală, sexuală, națională, religioasă) prin fluidizarea lor prin noile narațiuni re-definitorii, era de așteptat ca nevoia identităților tari să erupă cu o violență sporită în toată lumea prin felul în care este speculată de piromanii de stînga și de dreapta.
