Orice desprindere de timp și spațiu creează o altă realitate, cu timpul și spațiul ei proprii. În creștinism, acest lucru se realizează prin participarea la realitatea împărăției lui Dumnezeu, iar în celelalte religii prin participarea la realitatea sacrului, intuită prin vocația religioasă a naturii umane. În cultura transumanistă, acest lucru poate fi realizat prin participarea la realitatea virtuală, percepută ca o formă evoluată a realității tocmai prin noile categorii de timp și spațiu pe care le instituie.
Întrucît această vocație religioasă, valorificată inclusiv de transumanismul biotehnologic, este alterată de păcat, ea este incapabilă să distingă între sacru și sfînt. Sacrul ține de dimensiunea spirituală a realității, sfințenia de cea dumnezeiască. Întrucît sacrul este indiferent la existența lui Dumnezeu, el nu poate oferi o relație cu Dumnezeu, ci doar o conștiință vagă a unei ordini superioare confundată de om cu divinul. Temelia sacrului este spiritul, care poate avea mai degrabă o natură demonică. Hristos a scos și alungat duhuri necurate, duhuri rele, lucrare continuată de Biserica primară prin sfințirea templelor păgîne, deși acestea erau cît se poate de sacre.
Aceasta este una
dintre misiunile esențiale încredințate fiecărui creștin: „cercați duhurile
dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4, 1). Nepăsarea sau complicitatea directă a
ierarhiei ortodoxe la înlocuirea spiritualității ortodoxe a sfințeniei cu o
spiritualitate păgînă a sacrului sau a realității virtuale constituie un păcat
împotriva Duhului Sfînt, incomparabil mai grav decît toate cochetăriile și flirturile de pînă acum ale
liderilor din BOR, clerici sau mireni, cu spiritul timpului. Din acest motiv, BOR se află într-o stare de cădere mult mai gravă decît cea în care se află ereticii creștini, care, deși au pierdut plinătatea adevărului, continuă să caute sfințenia lui Dumnezeu.
