Într-o emisiune recentă la Radio France
International, dl. Vladimir Tismăneanu afirmă: „Am oroare de expresia asta,
«sensul istoriei».” [1] După cum avem să aflăm în cursul
emisiunii, oroarea dlui Tismăneanu este determinată de consecinţele negative
implicate de credinţa în sensul istoriei. Astfel, ne sugerează dl. Tismăneanu,
convingerea că istoria are un sens duce în mod necesar la anularea istoriei,
indiferent că această noţiune ajunge să fie realizată într-un plan religios
(adică într-un stat teocratic), sau într-unul secular. Pentru cazul din urmă,
dl. Tismăneanu pune subtil în relaţie oroarea pe care i-o trezeşte ideea de
sens al istoriei cu starea de rău avută în copilărie de Osip Mandelştam atunci
cînd a auzit prima dată cuvîntul „progres”. Însă Mandelştam nu arunca noţiunea
de sens o dată cu cea de progres; motivul pentru care poetul îl elogiază pe
Lamarck, de pildă, se datorează mai puţin evoluţionismului biologic al
savantului cît faptului că teoriile lui puteau consolida ideea, esenţială, de
scop. Doar simţul teleologic îl scoate pe om din registrul naturii. Atunci cînd
Mandelştam scrie despre Annenski, el subliniază acea calitate a poeziei ruse
descoperită de Annenski în literatura elină, calitate numită de Mandelştam
„elinismul filologiei combative” (opus „elinismului umil şi diform” al unui
Rozanov):
Elinismul este atunci
cînd, conştient, omul se înconjoară cu obiecte de uz domestic în loc de obiecte
indiferente; el înseamnă transformarea acestor din urmă obiecte în obiecte de
uz casnic, înseamnă umanizarea lumii înconjurătoare, încălzirea ei cu o
delicată căldură teleologică. Elinism înseamnă orice sobă lîngă care stă omul
şi căreia îi preţuieşte căldura, înrudită cu căldura lui interioară.[2]
Adevărul este că nu trebuie să fii adeptul
ideologiei pluraliste pentru a respinge noţiunea de sens al istoriei aşa cum o
interpretează dl. Tismăneanu: ca pe o înţelegere a istoriei în care totul e
deja decis printr-un determinism absolut, fie el materialist ori spiritualist.
Este limpede că dl. Tismăneanu utilizează în mod tendenţios doar o anumită
interpretare, vulgar reducţionistă, a noţiunii de sens al istoriei. Dl.
Tismăneanu se preface că nu ştie că tocmai acest tip de cauzalitate a fost
permanent contestat de teologia creştină, în numele libertăţii: de la
credinţele antice în destin, la filozofiile spiritului absolut de sorginte
hegeliană, de la evoluţionismul darwinist la materialismul dialectic al
vremurilor recente. Ca să nu mai spun că, în versiunile ei deformate, viziunea
ortodoxă asupra istoriei propune o retragere totală din istorie, aşa cum se
întîmplă în egală măsură în cazul „trăitorilor”[3]
şi în cel al teologilor ortodocşi postmoderni, care găsesc fie în principiul
indeterminării din fizica contemporană, fie în teoria deconstrucţiei, un argument
în favoarea unei teologii apofatice pronunţat necreştină.[4]
Într-un articol din 1938, părintele Dumitru
Stăniloae arăta că atît refuzul de a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu în
istorie, cît şi idealismul hegelian care vedea istoria ca pe realizarea voinţei
lui Dumnezeu, sunt deopotrivă greşite şi conduc invariabil la ateism.[5]
Istoria nu este nici una, nici alta; noi putem vedea istoria în realitatea ei,
arăta teologul român, doar în măsura în care admitem că ea este un dar
dumnezeiesc care se primeşte în libertate. Dumnezeu îi dăruieşte fiecărui om un
număr de talanţi, adică tot atîtea vocaţii, puteri: „Fiecare persoană omenească
ce vine pe lume îşi datorează darurile sale, cu care va face istorie, lui
Dumnezeu.”[6]
Dacă lumea şi omul şi-ar fi avut sursa existenţei
în sine, s-ar fi epuizat de mult; reînnoirea, regenerarea, vindecarea,
restaurarea din noi şi din jurul nostru sunt posibile tocmai pentru că lumea se
adapă dintr-o sursă nesfîrşită de viaţă, de bunătate, de frumos. Aceasta este,
spune părintele Stăniloae, chiar funcţia providenţei. Dar dacă există un izvor
al binelui separat de lume, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre rău. Răul
are nevoie de lume, el nu poate exista în absenţa lumii:
Păcatul apare în lume
după creaţie, el are ca presupunere totdeauna darul lui Dumnezeu. Păcatul nu e
creator, ci schimonositor. Păcatul nu poate crea nici istoria; el nu poate
decît schimonosi istoria.
[…] Păcătosul trăieşte şi
făptuieşte tot prin darurile şi prin puterea lui Dumnezeu. Inteligenţa pe care
şi-o pune în serviciul scopurilor rele e dar al lui Dumnezeu şi-ţi stoarce
adesea admiraţia; oratoria intrigantului, a lichelei şi a demagogului e de
asemenea dar al lui Dumnezeu; forţa uriaşă pusă în slujba distrugerii de o mare
ură e şi ea darul lui Dumnezeu. [7]
Aceasta nu înseamnă, desigur, că Dumnezeu este
complice al răului, ci doar că omul îşi poate folosi rău darul. Spre deosebire
de Mihail Neamţu, care răspunde îngrijorării lui Mircea Platon în privinţa
plecării masive a românilor în străinătate invocînd „şansa providenţială în
darul libertăţii”[8], părintele Stăniloae afirmă că
adevărata libertate este cea exprimată de om printr-o hotărîre existenţială în
legătură cu aspecte „de supremă
importanţă pentru existenţa sa, pentru existenţa celor din jurul său, cînd îşi
dă seama că prin hotărîrea sa într-un sens sau altul se joacă o carte mare a
destinului său şi al altora.”[9]
Mai mult, hotărîrea prin care este realizată „libertatea creatoare de istorie”,
cum numeşte D. Stăniloae această libertate adevărată, nu este luată în urma
unei atente cumpăniri a avantajelor şi dezavantajelor, ci în primul rînd în
ascultare de porunca lui Dumnezeu, adică prin ascultare de bine, prin
con-formare cu Cel bun : „Atunci e omul liber,” scrie părintele Stăniloae, cînd
„nu poate să nu asculte de porunca de sus”.[10]
De aceea, dacă omul creşte odată cu libertatea sa, adică în măsura în care îşi
exercită libertatea prin hotărîri sinergice, el slăbeşte în fiinţă atunci cînd
slăbeşte în libertate.[11] Iar omul slăbeşte în libertate pe
măsură ce se împotriveşte lui Dumnezeu – şi, implicit, existenţei sensului în
istorie.[12]
Prin urmare, a spune că „istoria este lipsită de
sens” duce tocmai la acea ieşire din istorie de care dl. Tismăneanu vrea să ne
salveze. „Unde nu se face uz de libertate, nu este istorie,” spune părintele
Stăniloae.[13] Decretînd
lipsa de sens a istoriei, dl. Tismăneanu nu face altceva decît să ne lipsească
de darurile fără de care nu mai putem fi nu doar români, dar nici măcar oameni.
În absenţa istoriei, adică a ocultării chemării lui Dumnezeu, omul se
schimonoseşte. Omul este atîta cît este istoria sa. Iar istoria sa este atîta
cît s-a lucrat din darurile cu care omul a fost dăruit: „cît bine, cîtă năzuinţă
spre bine este în viaţa omenească, atîta istorie este în ea.”[14]
Cînd Moise i-a cerut Faraonului să-l lase pe
Israel să plece, el cerea o libertate care era în primul rînd politică. Dar
aceasta este legată de experienţa libertăţii adevărate, spirituale. Căci nu
poţi trăi pe deplin libertatea interioară în pămînt străin. Însă tocmai la
acest proces asistăm în prezent: dl. Neamţu încurajează părăsirea Coastei
Boacii, a patriei istorice, adic[ a locului propriu, în timp ce dl. Tismăneanu
îi cere poporului să-şi părăsească patria cerească, să renunţe la orientarea
spre Dumnezeu. Primul ne dă ca model pe Fiul risipitor; celălalt pe Fratele
Fiului. Dar, în definitiv, amîndoi ne cer să uităm de Tatăl. Care continuă,
spune părintele Stăniloae, „să calce duduind magnific prin întreaga istorie.”[15]
[1]
http://tismaneanu.wordpress.com/2009/07/05/o-dezbatere-la-rfi-cu-vladimir-tismaneanu-catalin-avramescu-si-horatiu-decuble/
[2] Osip Mandelştam, Eseu despre Dante, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2001, p. 20.
[3] Cum era de aşteptat, tocmai aceasta este atitudinea pe
care ne-o îngăduie elita. Vezi H.-R. Patapievici, „A fi ortodox”, în Politice,
ed. a III-a, Humanitas, 2002, pp. 227-228. Nu am întîlnit pînă acum în România
o altă critică, făcută de pe poziţii creştine, a ispitei evadării din istorie,
în afară de cea a lui Mircea Platon. Vezi eseul său „Noi gânduri despre
ortodoxul român, în lume, astăzi”, Rost, nr. 69, nov. 2008 (http://www.rostonline.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml).
[4] Criza gîndirii ştiinţifice contemporane este determinată
de practicarea a două presupoziţii de neîmpăcat. În funcţie de termenul
privilegiat, procesul de cunoaştere sau obiectul de cunoscut, ni se spune atît
că nu putem cunoaşte realitatea în datele ei ireductibile, cît şi că este
posibil ca progresele tehnologice să facă posibilă o cunoaştere definitivă a
realităţii. Unii teologi entuziaşti se grăbesc să vadă în scepticismul
ştiinţific un aspect complementar cu teologia apofatică şi în concluziile
fizicii cuantice o recunoaştere a principiului spiritual în universul material.
Aşa se explică de ce, la un Lazăr Puhalo de pildă, afirmaţiile dogmatice ajung
la rîndul lor să fie definite, în acord cu istoria ideilor ştiinţifice, drept
„modele explicative” provizorii.
Pentru manipularea teologiei apofatice, vezi studiul lui Mihail Neamţu, „Sf.
Grigorie de Nyssa – Despre Limbaj şi frumuseţe” publicat în Idei în dialog
în numerele din martie, aprilie şi mai 2009. O coincidenţă sugestivă face ca
ultimul volum al lui Mihail Neamţu, Elegii conservatoare, să fie
publicat la aceeaşi editură, Eikon, la care au apărut trei din principalele
cărţi ale lui Lazăr Puhalo. Victima este, de această dată, conservatorismul
însuşi. Odată ce omul s-a înstăpînit peste limbă, realitatea este de asemenea
robită, confirmînd temerea lui Mandelştam: „Stăpînul [adică înţelesul, nota
mea, G. F.] a fost alungat din casă şi acum el nu mai are curajul să se
întoarcă. Ce se va întîmpla cu dorul cuvîntului de sensul lui? Se va naşte oare
din asta o relaţie de iobăgie?” (O. Mandelştam, op. cit., p. 22).
[5] Dumitru Stăniloae, „Dumnezeu în istorie” în volumul Ortodoxie
şi românism, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1939, reeditat de Asociaţia
Românilor din Bucovina de Nord, 1992, p. 204.
[6] Ibid., p. 205.
[7] Ibid., p. 207.
[8] M. Neamţu, „Ortodoxia românească. Deficitul comunicării
şi inflaţia retorică”, Idei în dialog, nr. 8 (47), august 2008, p. 22 (http://www.ideiindialog.ro/files//ideiindialog_2008_august.pdf).
[9] D. Stăniloae, op. cit., p. 208.
[10] Ibid., p. 209.
[11] Ibid., pp. 212-213.
[12] Nu ştiu în ce calitate a fost invitat dl. V. Tismaneanu
să vorbească la evenimentul lansării la Bookfest 2009 a volumului dnei
Brânduşei-Tereza Palade, Profeţii relativismului moral. O istorie a
transformării conştiinţelor (sunt convins că ar fi putut la fel de bine
susţine ori critica cartea, dacă nu cumva şi-şi); faptul în sine este grăitor
însă pentru competenţa dnei Palade în domeniul relativismului moral. Chiar dacă
nu avea habar de preţuirea dlui Tismăneanu pentru o carte anti-europeană şi
anti-creştină precum Nobleţea spiritului a lui Rob Riemen, rămîne
surprinzătoare ideea de a-i propune cuiva cu alergii declarate faţă de
posibilitatea ca istoria să aibă un sens să prezinte cartea unui autor aparent
creştin.
[13] D. Stăniloae, op. cit., p. 207.
[14] Ibid., p. 215 (subl. n., G. F.).
[15] Ibid., p. 216.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu