joi, 23 iulie 2009

Preoţii şi cărturarii

Ultimul capitol al Evangheliei după Matei vorbeşte despre Învierea lui Iisus şi despre sarcina apostolilor de a-L vesti în toată lumea. Evanghelia se încheie cu o făgăduinţă încurajatoare, adresată ucenicilor din toate timpurile: „Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20) Evanghelistul opune această misiune celei dedicate dezinformării poporului cu privire la învierea lui Iisus Hristos. Astfel, plecarea de la mormînt a celor două Marii, trimise de Iisus la apostoli, este pusă în paralel cu plecarea unor soldaţi din straja care asigura paza mormîntului pentru a le vesti arhiereilor „cele întîmplate,” respectiv cutremurul, venirea îngerului şi prăvălirea pietrei care astupa mormîntul (Matei 28, 2-4). Pentru a ascunde evenimentul Învierii, explică John Nolland, bătrînii şi arhiereii refac circuitul banilor întrerupt de moartea lui Iuda, cerîndu-le ostaşilor să mintă. Banii sunt folosiţi acum pentru mituirea gărzilor şi, eventual, a lui Pilat însuşi. Într-o anumită măsură planul reuşeşte, de vreme ce „s-a răspîndit cuvîntul acesta [al faptului că ucenicii au furat trupul lui Iisus în timpul nopţii, pe cînd străjile dormeau] între iudei, pînă în ziua de astăzi.” (Matei 28, 15) Cu toate că rolul soldaţilor trebuia să fie acela de a împiedica şiretlicul de care se temeau autorităţile iudaice (Matei 27, 62-66), ei devin acum instrumentele înşelăciunii plănuite chiar de aceste autorităţi, fapt care-l face pe John Nolland să sugereze că arhiereii, blocaţi în prejudecăţile lor, au ajuns de fapt victimele propriei lor propagande.[1] Observaţia este plauzibilă, dar mă întreb dacă nu cumva tocmai acest comportament al arhiereilor mărturiseşte în favoarea Învierii. Fiindcă ipoteza învierii cu trupul este atît de improbabilă, încît nu ar fi fost necesar nici un efort pentru a împiedica răspîndirea credinţei în ea. La cît de absurdă, de „nespirituală” este învierea cu trupul, nu ar fi putut inspira ori susţine un sentiment religios. Cu o singură excepţie: dacă ar fi adevărată.

Şi astfel, ideologii, curente intelectuale, teorii ale conspiraţiei au continuat de atunci să circule cu scopul de a ascunde sau „interpreta” realitatea faptului istoric al Învierii. În ciuda diferenţelor dintre ei, autorii lor au în comun această intenţie a cumpărării, intimidării ori lichidării martorilor. Însă învăţătura creştină nu este întotdeauna atacată de adversari direcţi; dimpotrivă, putem întîlni deformări ale creştinismului chiar printre cei care sunt consideraţi, ba chiar se consideră ei înşişi creştini, după cum se poate observa în articolul dlui H.-R. Patapievici din Evenimentul zilei de astăzi.[2] Ideile exprimate aici se află în prelungirea imediată a uneia din cele mai toxice cărţi publicate în România de la Revoluţie încoace, Nobleţea spiritului, de Rob Riemen.[3]

În acest articol, dl. Patapievici consideră că legitimitatea lumii este asigurată de „valoarea oamenilor care au dat un sens lucrurilor bune din ea.” Lumea ţine, poate să ţină într-o dimensiune exclusiv imanentă. Marc Aureliu, împăratul filozof, face ca demnitatea umană să aibă un nume – în ciuda faptului că sub domnia sa s-au petrecut unele dintre cele mai sîngeroase prigoane împotriva creştinilor. Însă dl. Patapievici nu se mulţumeşte să desprindă istoria de orice relaţie cu ordinea transcendentă, ci imanentizează transcendentul însuşi atunci cînd aşază predica de pe Muntele Măslinilor în acelaşi şir cu Buddha, Confucius şi Akhnaton. Chiar dacă admite că istoria poate fi „justificată” prin existenţa lui Dumnezeu, dl. Patapievici admite că în absenţa lui Dumnezeu istoria tot ar putea fi „justificată” datorită prezenţei „drepţilor popoarelor”. Într-adevăr, pentru domnul Patapievici, lucrul acesta este posibil de vreme ce „cu noi, dincolo de conştiinţa noastră, se află mereu Hristos. Dar în interiorul conştiinţei noastre şi prin intermediul ei, în ajutorul nostru şi cu noi se află cei care ilustrează ce e mai bun în om şi în umanitate: aceştia sunt drepţii tuturor popoarelor.”

Mă îndoiesc că acesta este panegiricul pe care şi l-ar fi dorit Kolakowski, un om care i-a denunţat pe măsluitorii istoriei imediat ce s-a desprins de ei.

În încheiere, mă bucur să menţionez intervenţia făcută pe blogul lui Ilie Catrinoiu de un comentator anonim care a surprins perfect modul ilicit în care HRP se foloseşte de creştinism împotriva creştinismului însuşi:


sam, pe iulie 23rd, 2009 la 12:30 am cică:


Dl Patapievici scrie in EVZ un articol absurd si cumva delirant despre moartea lui Kolakowski. Si dl Tismaneanu aplauda, entuziast, desi articolul contine si acest pasaj:

“Sfinţii sunt solul pe care se ridică bisericile. Eroii sunt pământul pe care se delimitează, între ele, statele. Patrioţii sunt rădăcinile neamurilor lor. Iar oamenii de caracter sunt coloana vertebrală a fiecărei istorii naţionale. Fără sfinţi nu există biserici, fără eroi nu există state, fără patrioţi nu există popoare, iar fără oameni de caracter nu există istorie.”

Conform cartilor dlui Tismaneanu, acesta e un pasaj nazist, “Blut und Boden”. Dar sub pana dlui Patapievici, el devine un exemplu de mare constiinta civica. De ce? Poate pt ca dl Patapievici il inchide pe Hristos in afara constiintei noastre, sau mai bine zis a lui, unde nu sunt lasati sa intre decat sfintii laici, Duhem, Mises, Popper:

“Cu noi, dincolo de conştiinţa noastră, se află mereu Hristos. Dar în interiorul conştiinţei noastre şi prin intermediul ei, în ajutorul nostru şi cu noi se află cei care ilustrează ce e mai bun în om şi în umanitate: aceştia sunt drepţii tuturor popoarelor. Când suntem în mâinile călăilor, nu ne dezicem de om datorită prezenţei în sufletul nostru a acestor drepţi. Ei bine, un astfel de om a fost pentru mine Leszek Kołakowski. Asemenea lui Karl Popper, asemenea lui Ludwig von Mises, asemenea lui Pierre Duhem (între moderni), Leszek Kołakowski a fost unul dintre drepţii la gândirea şi argumentele cărora recurg ori de câte ori mă găsesc în cumpănă. Exemplul lor, când disper, mă întăreşte. Realizările lor, când mă dezgust de ale mele, mă stimulează. Raţionamentele lor riguroase, când mă rătăcesc în lipsa de onestitate a raţionamentelor altora, mă repune pe calea cea dreaptă. Onestitatea lor indefectibilă, prin contrast cu dezmăţul moral al contemporanilor, mă reconfortează.”

Daca dl Patapievici e un om cinstit, si orice om cinstit traieste ceea ce afirma, nu doar da din gura, facand astazi elogiul compromisului (http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/859320/SENATUL-EVZ-Buna-crestere-Bun-simt-Urbanitate/) si maine pe cel al eroismului si al sfinteniei, care nu au nimic in comun cu “compromisul”, daca dl Patapievici e om cinstit deci, nu-i mai ramane decat sa se roage sa ajunga, in eternitate, acolo unde au ajuns si Popper, si Mises si Kolakowski. Sa mearga nu la Hristosul care e in afara constiintei sale, ci la Popper-ul care il bantuie. Si sa-l ia si pe Tismaneanu cu el![4]



[1] John Nolland, The Gospel of Matthew: A Commentary On the Greek Text (New International Greek Testament Commentary), Eerdmans, 2005, p. 1256. Pentru comentariul întregului pasaj evanghelic în discuţie, vezi pp. 1254-1258.

[3] Pentru analiza critică a cărţii lui Riemen, vezi comentariile lui Mircea Platon: http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/nobletea-spiritului~ni5ihb şi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/viva-cristo-rey~ni5j23. O lucidă recenzie de Silviu Man la http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/filozofie/pansamente-nobletea-spiritului-un-ideal-uitat/ . Observaţii utile în legătură cu volumul lui Riemen pot fi întîlnite şi în M. Platon, Gh. Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate (Editura Predania, f. a.).