duminică, 26 iulie 2009

Reîntîlnire


Vorbind despre una din poeziile soţului ei, Nadejda Mandelştam observa că reîntîlnirea nu este posibilă decît între cei care s-au întîlnit cu adevărat.[1] Citind Jurnalul Oanei Pellea,[2] m-am întrebat dacă nu cumva se pot reîntîlni cu adevărat doar acei oameni care se regăsesc – nu unii în alţii, ci în acel loc unde cu toţii sînt întregi, vii şi nepieritori. Adică în cer. Un cer care îl însoţeşte în mod tainic pe cititor, fără să îl bîntuie. Uneori ne întîlnim cu cerul undeva la munte, alteori îl descoperim pe patul învecinat din chilia de la Tismana. De regulă însă, el adastă pe pagina următoare a acestei cărţi uimitoare.
În prefaţa Jurnalului este menţionată amprenta stilistică a cărţii, dar importantă este mai ales amprenta umană a autoarei. Dacă Oana Pellea scrie bine este pentru că scrie cu bucăţi din ea. Oana Pellea nu scrie despre sensul vieţii, ci despre viaţa sensului, despre lucrurile care ne ajută să vedem viaţa ca pe un dar şi, în dar, pe Dăruitor. Este o carte vie pentru că vorbeşte despre lucruri vii, despre „bucăţile mari din noi” care o iau înaintea noastră; din fericire, căci aşa ne ajută să ne înălţăm mai uşor. Spre deosebire de treptele spitalelor care, neînsufleţite fiind, rămîn să se tocească sub poveri de neîmpărtăşit.
Jurnalul Oanei Pellea este o carte-martor care depăşeşte însă limitele caracteristice literaturii memorialistice. Valoarea ei nu constă în primul rînd în consemnarea, mai mult sau mai puţin subiectivă, a unor episoade precise din viaţa unei personalităţi, ci în mărturisirea unei continuităţi omeneşti indestructibile. Sîngele omului nu se scurge pe pămînt, ci în cer. De aceea dorul doare: nu pentru că sîngele omului s-ar pierde o dată cu moartea lui, ci pentru că sîngele e făcut să stea la un loc, în Cerul făcut om. Sîngele omului nu se pierde, nici nu se transformă, ci se preface, aşa cum se prefac şi Sfintele Daruri. Un adevăr pe care Oana Pellea îl află, şi îl mărturiseşte, după ce, nemulţumită de chipul ei din oglindă, şi-l descoperă contemplînd o icoană. Prefăcîndu-se ea însăşi din personalitate, în persoană.



[1] N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 60.
[2] Oana Pellea, Jurnal: 2003-2009, Humanitas, 2009.