vineri, 24 iulie 2009

Preoţii şi cărturarii (II)

În primăvara acestui an, Tony Blair a acordat un interviu unei reviste gay, în cursul căruia a făcut afirmaţia liniştitoare că, în ciuda unei severităţi doctrinare, în practică Biserica romano-catolică este cît se poate de liberală (adică permisivă). Afirmaţia l-a neliniştit însă pe George Weigel, care a publicat un text la scurtă vreme după incident.[1] George Weigel începea articolul respectiv amintind că Blair acordase nu doar un interviu unei reviste gay, ci şi că o făcuse în perioada Postului Mare. Scopul articolului scris de G. Weigel era acela de a arăta că Blair, un proaspăt convertit la catolicism, contrazicea flagrant promisiunea făcută cu ocazia primirii în Biserica romană, anume, aceea de a „crede şi practica tot ceea ce sfînta Biserică catolică crede, învaţă şi propovăduieşte că este revelat de Dumnezeu.” Prin urmare, continuă George Weigel, afirmaţiile lui Tony Blair nu pot fi explicate decît în trei feluri: fie Blair a minţit atunci cînd a făcut promisiunea respectivă, fie Blair a fost primit de o Biserică mincinoasă, care una face şi alta declară. Fie, şi aceasta este explicaţia propusă de Weigel, Blair a fost prost catehizat. Iar un creştin care-şi cunoaşte doar aproximativ învăţătura de credinţă, spune Weigel în încheiere, înşală pe toată lumea: pe sine, pe necreştini şi pe Biserica însăşi.

Însă domnului Patapievici nu-i poate fi acordată prezumţia de ignoranţă sau de naivitate, de vreme ce încă din perioada Politicelor şi-a manifestat aversiunea faţă de „competenţa dogmatică”, preferînd în schimb o ortodoxie care este savoare, un aer.[2] Că în afara acestei competenţe dogmatice, creştinismul se întemeiază pe o nălucă, pe o vedenie, nu i-o spune nimeni dlui Patapievici. Noi nu suntem puritani. Suntem ortodocşi, adică isihaşti. Am ieşit din istorie. Atît de reuşit a fost saltul, încît am reuşit să ieşim pînă şi din conştiinţa noastră. Altfel i-am fi putut răspunde dlui Patapievici că ne aflăm în conştiinţa noastră pentru că Hristos este acolo, ca Cel care ne este mai intim decît ne putem fi noi vreodată. Ne-am fi amintit despre „Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi”, „adică Hristos cel dintru voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1, 26-27).



[2] H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas 2002, p. 227.