marți, 6 octombrie 2009

Au venit americanii?


Notă:

Rîndurile de mai jos mi-au fost inspirate de „Waiting for the Americans …”, un tulburător articol de Mircea Platon. Articolul a fost publicat în site-ul american Front Porch Republic la adresa http://www.frontporchrepublic.com/?p=6395 . Să sperăm că va apărea şi în româneşte.


În România, americanii nu au fost aşteptaţi ca eliberatori. Cei care îi aşteptau rămăseseră oameni liberi, oameni care sperau că prin venirea americanilor îşi vor putea manifesta din nou libertatea. În condiţiile în care comunismul a pustiit atît ordinea naturii cît şi ordinea socială, persoana umană însăşi a sărăcit, întrucît a fost lipsită de posibilitatea de a se exprima creator şi liber. Nu cred că putem ajunge să înţelegem omul în genere şi ce s-a întîmplat cu românii în cursul ultimei jumătăţi de veac în special ignorînd sensul ortodox al persoanei. Simplificînd, s-ar putea spune că persoana este realizarea, împlinirea naturii umane izbăvite de păcat prin credinţa în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, mort pe Cruce şi înviat a treia zi.[1] Din această perspectivă, lucruri de neînţeles pot fi înţelese. Putem înţelege de ce românii au fost instruiţi să se dispreţuiască nu doar pentru defectele, dar mai ales pentru virtuţile lor. Acestea din urmă au devenit inutile într-o ţară unde înălţimile naturale şi supranaturale au fost nivelate, fiind înlocuite cu înălţimi artificiale, groteşti. Ce elan l-ar mai putea însufleţi pe ţăranul căruia i-a fost luat totul? Tocmai pentru că ţăranii erau liberi şi în bună măsură independenţi material de sistem, ei reprezentau o ameninţare. Sistemul comunist antiuman, dar umanist a fost înlocuit de un alt sistem, la fel de antiuman (şi de umanist) ca precedentul. Este antiuman acel sistem de guvernare care consideră că toate societăţile omeneşti pot fi conduse după aceeaşi unică schemă raţională. Nici liberalii, nici comuniştii nu pun în discuţie această premisă. Conflictul dintre aceste sisteme de guvernare provine exclusiv din dezacordul asupra coeficienţilor care urmează să fie aplicaţi. Nici unul din aceste sisteme nu pleacă de la oamenii care alcătuiesc societatea respectivă, ci de la o formulă. Persoana şi formula sînt opuse. Însă persoana nu este o formulă, nu este un concept:[2] „persoana este o realitate atît eshatologică cît şi istorică, teologică cît şi politică.”[3]
Comuniştii îi lichidau pe ţăranii care îşi lucrau pămîntul, adică libertatea. Liberalii, neoliberalii şi neoconservatorii care i-au înlocuit pe comunişti (nu rareori foşti comunişti ei înşişi) în această ultimă Internaţională, încearcă să-i transforme pe ţărani în fiinţe dependente de sistem. Pentru a-i dispreţui mai bine. Bănuiesc însă că motivul pentru care ţăranii îi înfurie atît de tare pe noii stăpîni (la fel de nelegitimi ca şi cei de dinainte) ai României, este că ţăranii le iau banii în timp ce continuă să-i aştepte pe „americani”. Ţăranul român nu este ca cei din pilda despre lucrătorii tocmiţi la vie, stînd „fără lucru” (Matei 20, 6-7). Lucrul lui este, acum, acela de a aştepta. Aşteaptă ziua cînd se va putea întoarce în vie.





[1] Cel mai bun articol de sinteză (critică) a înţelegerii ortodoxe a persoanei existent în limba română este cel al părintelui diacon Ioan Ică Jr., „Persoană sau/şi ontologie în gîndirea ortodoxă contemporană”, în Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90 de ani, Edit. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, pp. 359-385.
[2] Persoana nu poate fi formalizată, doar poate fi abordată formal. Ca atare, ea oferă un permanent pretext pentru onorabile discuţii academice. Aşa s-ar putea explica de ce Mihail Neamţu, un apreciat teolog ortodox român, ignoră cu totul nu doar complexitatea satului românesc, ci şi implicaţiile înţelegerii ortodoxe a persoanei, oferindu-ne o analiză descriptivă a României rurale deformatoare prin simplificare. Vezi Mihail Neamţu, „Moartea satului şi fericirea sexy la români” în Dilema veche, nr.292 - 17 septembrie 2009 (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=292&cmd=articol&id=11482
[3] Ioan Ică Jr., art. cit., p. 384.