luni, 12 octombrie 2009

Despre creştere şi evoluţie

Notă:

Textul următor a apărut iniţial în volumul scris împreună cu Mircea Platon, Măsura vremii: îndemn la normalitate (editura Predania, pp. 235-238 http://www.predania.ro/c018masura_vremii.html). Mi se pare util să-l reiau şi aici, nu doar pentru că în felul acesta am posibilitatea de a corecta anumite stîngăcii de redactare (care-mi aparţin), ci mai ales pentru că în rîndurile de mai jos am încercat să lămuresc cîteva din lucrurile importante atinse în ultimele două texte postate.

Despre creştere şi evoluţie

„Mandelştam […] povestea că, auzind pentru prima dată cuvîntul «progres» la vîrsta de cinci ani, a izbucnit în plîns, presimţind ceva rău.”

Nadejda Mandelştam[1]

Creştinismul nu vorbeşte nici despre evoluţie, nici despre progres, ci despre creştere. Spre deosebire de primele, creşterea este în acelaşi timp un proces lăuntric şi un răspuns la o chemare; ca răspuns, creşterea nu poate fi decît liberă. Această creştere dreaptă în libertate corespunde vocaţiei omului; ca atare, ea răspîndeşte bucurie şi îndeamnă la creştere. Omul se împlineşte pe măsura creşterii sale.
Aspectul lăuntric al creşterii ne arată că cel care creşte se împlineşte interior în timp ce se deschide spre înafară: doar omul poate să crească fiindcă, spre deosebire de floarea care se deschide o dată cu înflorirea ei, omul are în plus şi o înflorire lăuntrică.
Dar creşterea nu ar fi posibilă în absenţa unei chemări care să trezească acea interioritate şi să o orienteze. Împlinirea este lăuntrică; dar ea se poate realiza doar în acord cu direcţia chemării adevărate. Mai precis, omul se împlineşte în măsura în care creşte în direcţia chemării. Întrucît chemarea adevărată vine de sus, creşterea va fi întotdeauna creştere pe verticală, adică dreaptă.[2] Acest lucru ne oferă un criteriu suplimentar prin care putem deosebi creşterea de evoluţie sau progres: creşterea presupune nu doar interioritate (absentă în cazul evoluţiei), ci şi o dimensiune verticală (din nou absentă în cazul evoluţiei sau al progresului, care se desfăşoară pe direcţia înainte-înapoi, de unde şi termenul de „înapoiat”, cu sensul de insuficient dezvoltat sau evoluat).
În lumea premodernă, această aplecare a omului spre interiorul lui era cunoscută şi recomandată ca formă de înţelepciune; dar ea nu putea fi o creştere veritabilă, de vreme ce lipsea orientarea pe verticală. Aceasta a apărut doar o dată cu Hristos, cu vocea şi chipul care ne cheamă în mod clar într-un loc care este deopotrivă apropiat celor care ascultă chemarea şi inaccesibil celor care o ignoră.
Dar creşterea autentică cere mai mult decît interioritate şi direcţie: întrucît reprezintă răspunsul la o chemare, creşterea nu poate fi decît liberă. Într-adevăr, evoluţia sau progresul sugerează un tip de dezvoltare condiţionată de anumite legi. Organismul care evoluează este constrîns să evolueze, pe cînd creşterea nu este cu putinţă decît în măsura în care organismul respectiv doreşte să crească şi participă la această creştere. Asta înseamnă că numai acolo unde există viaţă duhovnicească, înzestrată cu voinţă şi libertate, creşterea este posibilă. La nivel empiric, faptul că omul este singura fiinţă înzestrată cu posibilitatea creşterii este indicat prin statura sa verticală.

„Mîntuirea constă în împlinirea vocaţiei.” (A. Schmemann, Jurnal, 23 ian. 1974)

Nu putem fi fericiţi decît în măsura în care sîntem împliniţi. Dar este împlinirea adusă de realizarea unui proiect ambiţios care ne solicită întreaga viaţă? Poate fi şi asta, dar nu în mod obligatoriu. Sîntem împliniţi, adică fericiţi, în măsura în care ne cunoaştem locul propriu – în lume, în viaţa noastră. Locul, adică rostul propriu. Indiferent de gradul în care acesta este realizat, sînt împlinit. Greşeala pe care o săvîrşim cel mai adesea constă în prejudecata de a crede că a fi împlinit înseamnă a ne afla la capătul unui traseu spectaculos, dificil în orice caz, că împlinirea reprezintă starea ultimă de desăvîrşire, cînd, de fapt, noi nu sîntem niciodată împliniţi propriu-zis, ci întotdeauna într-o împlinire. A şti că trebuie să fiu aici şi nicăieri altundeva, a simţi că sînt acum, aici, în mod necesar, este o sursă de neîncetată fericire, indiferent de ceea ce realizez şi de ceea ce nu realizez. Fiecare pas mă împlineşte şi îmi dă contur întrucît fiecare pas îmi aduce aici-ul şi acum-ul meu.
Întîlnirea cu rostul propriu ţine de un dar special, caracteristic prin faptul că nu mai poate fi pierdut.[3] Este vorba aici de un tip de nepătimire care nu mai poate cădea, în ciuda eşecurilor şi păcatelor cotidiene. Este vorba mai ales despre o pace care rămîne netulburată deşi vede furtuna de-afară; tristeţi pot veni în continuare, dar nu şi întristarea, care încetează să mai stăpîneasca miezul inimii, fiind scoasă în afara ei.
„Rostul” meu poate părea altora mic sau mare. Dar, cum zice părintele Arsenie Papacioc, „nu contează cît de mare este paharul, ci cît este de plin.” Dacă omul este o icoană a lui Dumnezeu, el va fi împlinit după claritatea şi puterea cu care-şi va reflecta modelul: „esenţa omului nu se află în materia din care a fost creat, ci în Arhetipul pe baza căruia a fost plăsmuit şi spre care tinde. […] Aşa cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită pe ea, tot aşa şi adevărul omului se află în modelul lui. […] De vreme ce omul este o icoană, existenţa lui reală nu e determinată de elementul creat din care este făcută icoana, cu tot caracterul iconic pe care-l are însuşi „materialul” creat, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este înţeles de sfinţii Părinţi în mod ontologic numai ca fiinţă teologică. Ontologia lui este iconică.”[4]
Dar asta înseamnă că aici-ul şi acum-ul meu sînt de fapt ale Lui, ale Modelului după care am fost făcut şi, prin Tainele Bisericii, re-făcut. Sînt împlinit, adică deplin, pentru că sînt „plin” în ciuda tuturor neputinţelor, lipselor şi păcatelor mele, pentru că „nu mai trăiesc eu, ci Hristos care este în mine” (Galateni 2, 20). Astfel „umplut”, sînt totodată golit de rosturi mincinoase.
Or, dacă mi-am primit rostul în şi prin Biserică, înseamnă că tot aici mă pot împlini. Prin urmare, nu-l voi mai raporta la nici un altul şi nici nu voi aştepta ca autenticitatea (calitatea, relevanţa, însemnătatea) lui să fie confirmate de vreo autoritate exterioară Bisericii. Faptul esenţial este că rostul mi-a fost dăruit, este al meu şi numai eu îl pot împlini. Cel care-şi împlineşte rostul – sau, mai bine zis, se lasă împlinit de rostul propriu – este egalul tuturor celor împliniţi: un curelar din Alexandria nu era mai mic, ba dimpotrivă, decît marele Antonie din pustia egipteană. Nu sensurile „mari” ne împlinesc; nu trebuie să căutam în biografiile exemplare sensuri potrivite pentru noi; cel mult, putem aprecia în ele fidelitatea perseverentă cu care unii oameni s-au dedicat rostului propriu. Între un erou, un mare înţelept şi un ţăran împlinit în ceea ce face nu este, în ordinea împlinirii, nici o diferenţă. Căci împlinirea nu trebuie înţeleasă în termenii performanţei; împlinirea se înţelege la nivelul sensului, ceea ce înseamnă că sensul „bate” spiritul, de vreme ce spiritul este cel care se ia după sensuri. Un om neîmplinit este un om lipsit de chip, indiferent de performanţele sale de-o viaţă, în timp ce un om împlinit este, după cum ne arată Mircea Platon în interviul cu Silviu Man, „un om care stă cu o icoană în faţă”.[5] Un om împlinit este un om redevenit icoană, sursă de bucurie nesfîrşită, apel neobosit, semn al singurei libertăţi adevărate fiindcă este singura libertate dreaptă.




[1] N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 251.
[2] Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, capitolele V-VIII.
[3] „Locul tău, locul darurilor proprii nu ţi-l poate lua nimeni; îl ai o dată cu viaţa.” E. Bernea, Îndemn la simplitate, p. 15.
[4] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Deisis, 1994, p. 15