de Mircea Platon
O recentă ediţie a unei emisiuni
de televiziune realizată de Alessandra Stoicescu şi de Floriana Jucan a fost
dedicată relaţiei dintre artist şi societate în România contemporană. Invitaţi în
faţa camerelor au fost actorii Maia Morgenstern, Ion Lucian, Andi Vasluianu şi
regizorul Cristi Puiu. După un debut de emisiune incert, în care Andi Vasluianu
a declarat că totul e minunat în teatrul românesc, că totul e bine şi/sau merge
spre bine şi că deci nu înţelege rostul emisiunii al cărei invitat era,
Floriana Jucan s-a declarat dezamăgită de apariţia actriţei Maia Morgenstren alături
de ve(n)dete maneliste. Actriţa a ripostat acuzând-o de fascism pe jurnalista
cu pricina. Cristi Puiu, în mare vervă, a secondat-o pe Maia Morgenstern cu un
elocvent: “Uau!” Pe care l-a repetat pentru a-şi clarifica poziţia. Apoi s-a
lansat şi el într-o condamnare a rasismului şi fascismului. Jucan, altminteri o
jurnalistă care a debutat editorial în paginile publicaţiei România Mare şi
social în aşternuturile unui ambasador al Elveţiei la Bucureşti, a precizat că
dezamăgirea ei are în vedere amestecul de valori, nu de rase. Că prezenţa
mercenară a artei alături de non-artă, a valorii alături de non-valoare,
validează non-valoarea şi compromite valoarea.
Încercând să tragă concluziile
acestei dispute, Alesandra Stoicescu a întrebat-o pe Maia Morgenstern dacă ar
face compromisuri în artă. Maia Morgenstern a replicat că nu ştie ce e acela un
compromis. Că totul e relativ. Ultimele zece secunde de emisiune i-au aparţinut,
în ciuda voinţei lui, tânărului actor Andi Vasluianu, care s-a solidarizat şi
el cu Maia Morgenstern în a declara că nu ştie ce e acela un compromis, că nu
există aşa ceva.
Şi m-am bucurat. M-am bucurat că,
la douăzeci de ani de la căderea comunismului, avem, în sfârşit, o tânără
generaţie care nu ştie ce e acela un compromis. O mare parte din acreala celor
formaţi sub comunism provine din faptul că ştiau că fac compromisuri. Cei născuţi
în anii ‘40-’50 au moştenit încă, de “dinainte”, conceptul de “compromis”. Ştiau
că aşa ceva nu se face. Că e înjositor. A turna la securitate pentru o călătorie
în străinătate, a recita poezii despre Ceauşescu la televizor, a scrie rânduri
elogioase la adresa tovarăşilor, a te comporta ca un politruc la şedinţele de
partid, toate aceste erau compromisuri. Unii nu le făceau. Unii le făceau, luau
banii şi se urau pe sine şi pe alţii: care fie “se credeau”, fie chiar erau
“mai buni” decât ei.
Dacă, aşa cum ne arată exemplul
lui Andrei Pleşu (promovat la Woodrow Wilson Centre din Washington, de un
bursier ICR, ca “rezistent”), la noi rezistenţa s-a făcut prin cultură, atunci înseamnă
că, în absenţa împotrivirii făţişe la comunism, arta a fost principalul vehicul
moral al deceniilor petrecute sub stăpânire comunistă. O artă rezistentă e o
artă care ştie ce e acela un compromis. O artă care nu rezistă, posterităţii
sau vremurilor ei, e, în cel mai bun caz, divertisment, în cel mai rău,
prostituare. Rezistenţa, peste secoli, a artei debutează cu rezistenţa acum şi
aici a artistului la compromis. Nu în sensul că marele artist e un sfânt, ci în
sensul că arta sa nu participă la căderile lui cotidiene. Arta e sublimare.
Opusul sublimării e condensarea. Efectul condensării e aburirea. Adică ceea ce
trăim noi de douăzeci de ani încoace.
O generaţie care nu ştie ce e
acela compromis va putea să facă toate compromisurile posibile fără pic de înrăire
sufletească. Educaţi de maeştri a căror criză morală s-a rezolvat în cinism
ridicat la rangul de “minima moralia”, tânăra generaţie e de o veselă
amoralitate. Am intrat, în sfârşit, într-o nouă eră. Suntem dincolo de bine şi
de rău, de frumos şi de urât, de sfinţenie şi de abjecţie. Sigur, aceste
cuvinte încă mai există, dar ele nu au sensul consfinţit de tradiţie şi
confirmat cotidian. Nu există doar “moguli” ai industriei, ci şi moguli ai
cuvintelor, oameni care au privatizat fraudulos sensul cuvintelor.
De exemplu, oligarhii mediatici
sau cei intelectuali pot cădea de acord, fie şi tacit, că de azi înainte oricine
mai vorbeşte de criterii e un “fascist”. În acest fel, fascist devine şi cel
care distinge, pentru a separa, între Schubert şi Prodigy, sau între Mozart şi
Vali Vijelie. Sau românii care îşi exprimă nemulţumirea faţă de preşedintele Băsescu,
asimilaţi recent “antisemiţilor” de preşedintele ICR. Sau ortodocşii care fac o
distincţie între iubire şi prostituţie, sau între dialog ecumenic şi politizare
a Sf. Liturghii. Sau vocile care, pentru că pricep distincţia dintre un liberal
şi un conservator, notează asemănarea dintre ingineria socială a neoliberalilor
şi cea a comuniştilor. Sau cei care nu înţeleg de ce o polemică bleagă între un
fost lector de socialism ştiinţific şi un fost activist fiu de activişti şi
autor de scrieri comuniste ne e prezentată drept o bătălie pentru viitorul
democratic al României. Sau cei care nu văd nici o diferenţă, decât poate de
obedienţă politică, între vechea şi noua rinocerizare a Cotidianului.
Dacă a avea principii, stabilite
de tradiţie, confirmate de ortodoxia publică, mărturisite şi asumate pe faţă, înseamnă
a fi “fascist”, atunci înseamnă că, din fericire, intelectualii români nu mai e
fascişti. E “antifascişti”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu