vineri, 23 octombrie 2009

Intelectualii e (tot) fascişti?



de Mircea Platon

O recentă ediţie a unei emisiuni de televiziune realizată de Alessandra Stoicescu şi de Floriana Jucan a fost dedicată relaţiei dintre artist şi societate în România contemporană. Invitaţi în faţa camerelor au fost actorii Maia Morgenstern, Ion Lucian, Andi Vasluianu şi regizorul Cristi Puiu. După un debut de emisiune incert, în care Andi Vasluianu a declarat că totul e minunat în teatrul românesc, că totul e bine şi/sau merge spre bine şi că deci nu înţelege rostul emisiunii al cărei invitat era, Floriana Jucan s-a declarat dezamăgită de apariţia actriţei Maia Morgenstren alături de ve(n)dete maneliste. Actriţa a ripostat acuzând-o de fascism pe jurnalista cu pricina. Cristi Puiu, în mare vervă, a secondat-o pe Maia Morgenstern cu un elocvent: “Uau!” Pe care l-a repetat pentru a-şi clarifica poziţia. Apoi s-a lansat şi el într-o condamnare a rasismului şi fascismului. Jucan, altminteri o jurnalistă care a debutat editorial în paginile publicaţiei România Mare şi social în aşternuturile unui ambasador al Elveţiei la Bucureşti, a precizat că dezamăgirea ei are în vedere amestecul de valori, nu de rase. Că prezenţa mercenară a artei alături de non-artă, a valorii alături de non-valoare, validează non-valoarea şi compromite valoarea.
Încercând să tragă concluziile acestei dispute, Alesandra Stoicescu a întrebat-o pe Maia Morgenstern dacă ar face compromisuri în artă. Maia Morgenstern a replicat că nu ştie ce e acela un compromis. Că totul e relativ. Ultimele zece secunde de emisiune i-au aparţinut, în ciuda voinţei lui, tânărului actor Andi Vasluianu, care s-a solidarizat şi el cu Maia Morgenstern în a declara că nu ştie ce e acela un compromis, că nu există aşa ceva.
Şi m-am bucurat. M-am bucurat că, la douăzeci de ani de la căderea comunismului, avem, în sfârşit, o tânără generaţie care nu ştie ce e acela un compromis. O mare parte din acreala celor formaţi sub comunism provine din faptul că ştiau că fac compromisuri. Cei născuţi în anii ‘40-’50 au moştenit încă, de “dinainte”, conceptul de “compromis”. Ştiau că aşa ceva nu se face. Că e înjositor. A turna la securitate pentru o călătorie în străinătate, a recita poezii despre Ceauşescu la televizor, a scrie rânduri elogioase la adresa tovarăşilor, a te comporta ca un politruc la şedinţele de partid, toate aceste erau compromisuri. Unii nu le făceau. Unii le făceau, luau banii şi se urau pe sine şi pe alţii: care fie “se credeau”, fie chiar erau “mai buni” decât ei.
Dacă, aşa cum ne arată exemplul lui Andrei Pleşu (promovat la Woodrow Wilson Centre din Washington, de un bursier ICR, ca “rezistent”), la noi rezistenţa s-a făcut prin cultură, atunci înseamnă că, în absenţa împotrivirii făţişe la comunism, arta a fost principalul vehicul moral al deceniilor petrecute sub stăpânire comunistă. O artă rezistentă e o artă care ştie ce e acela un compromis. O artă care nu rezistă, posterităţii sau vremurilor ei, e, în cel mai bun caz, divertisment, în cel mai rău, prostituare. Rezistenţa, peste secoli, a artei debutează cu rezistenţa acum şi aici a artistului la compromis. Nu în sensul că marele artist e un sfânt, ci în sensul că arta sa nu participă la căderile lui cotidiene. Arta e sublimare. Opusul sublimării e condensarea. Efectul condensării e aburirea. Adică ceea ce trăim noi de douăzeci de ani încoace.
O generaţie care nu ştie ce e acela compromis va putea să facă toate compromisurile posibile fără pic de înrăire sufletească. Educaţi de maeştri a căror criză morală s-a rezolvat în cinism ridicat la rangul de “minima moralia”, tânăra generaţie e de o veselă amoralitate. Am intrat, în sfârşit, într-o nouă eră. Suntem dincolo de bine şi de rău, de frumos şi de urât, de sfinţenie şi de abjecţie. Sigur, aceste cuvinte încă mai există, dar ele nu au sensul consfinţit de tradiţie şi confirmat cotidian. Nu există doar “moguli” ai industriei, ci şi moguli ai cuvintelor, oameni care au privatizat fraudulos sensul cuvintelor.
De exemplu, oligarhii mediatici sau cei intelectuali pot cădea de acord, fie şi tacit, că de azi înainte oricine mai vorbeşte de criterii e un “fascist”. În acest fel, fascist devine şi cel care distinge, pentru a separa, între Schubert şi Prodigy, sau între Mozart şi Vali Vijelie. Sau românii care îşi exprimă nemulţumirea faţă de preşedintele Băsescu, asimilaţi recent “antisemiţilor” de preşedintele ICR. Sau ortodocşii care fac o distincţie între iubire şi prostituţie, sau între dialog ecumenic şi politizare a Sf. Liturghii. Sau vocile care, pentru că pricep distincţia dintre un liberal şi un conservator, notează asemănarea dintre ingineria socială a neoliberalilor şi cea a comuniştilor. Sau cei care nu înţeleg de ce o polemică bleagă între un fost lector de socialism ştiinţific şi un fost activist fiu de activişti şi autor de scrieri comuniste ne e prezentată drept o bătălie pentru viitorul democratic al României. Sau cei care nu văd nici o diferenţă, decât poate de obedienţă politică, între vechea şi noua rinocerizare a Cotidianului.
Dacă a avea principii, stabilite de tradiţie, confirmate de ortodoxia publică, mărturisite şi asumate pe faţă, înseamnă a fi “fascist”, atunci înseamnă că, din fericire, intelectualii români nu mai e fascişti. E “antifascişti”.