Nota traducătorului: O’Connor este deja cunoscută în
România prin publicarea colecţiei complete de povestiri (Judecata de Apoi, Editura Univers, 1997) şi a unuia dintre cele
două romane scrise de ea, Wise Blood
(Sfetnicul din sânge, Polirom, 2005).
După câteva încercări eşuate de a propune celor două, trei edituri româneşti
decente publicarea jurnalului ei inedit, A Prayer Journal, recent descoperit de W. A. Sessions şi
publicat anul trecut de Farrar, Straus and Giroux, am ajuns la concluzia că dacă vreau ca, asemenea moaştelor, cel puţin câteva fragmente din carte să ajungă la oamenii care au ales să
trăiască frumos (cel mai adesea, cu preţul unei vieţi bune), nu am altă soluţie decât aceea de a posta traducerea pasajelor corespunzătoare paginilor din jurnal oferite
liber pe Google Books .
(Gheorghe Fedorovici)
*
Introducere
de W. A. Sessions
Din ianuarie 1946 până în septembrie 1947,
Flannery O’Connor a ţinut un jurnal care, în esenţă, era un şir de rugăciuni.
Nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani când a început acest jurnal, iar la
douăzeci şi doi, când a făcut ultima însemnare, era limpede că jurnalul ei de
rugăciune produsese deja o diferenţă în viaţa ei.
În acest jurnal, scris în Iowa City, unde se
dusese iniţial pentru a studia jurnalismul, dar sfârşise în ateliere literare,
O’Connor s-a confruntat cu noua ei viaţă. În acest loc nou ea s-a dăruit unei
forţe care o împresurase, după cum o credea, încă de la naşterea ei în
Savannah, Georgia, în ziua de 25 martie 1925. Iowa City, aflat în inima
Americii, părea diametral opus oraşului portuar amestecat rasial, dar segregat,
un oraş exotic în vremea lui O’Connor (Savannah este ultimul mare port dinspre
sud, înainte de Cuba şi Caraibe). Pentru ea, Savannah dezvăluise mai mult decât
diversitatea existenţei umane. O serie de ritualuri şi învăţături catolice
oferiseră tinerei ei vieţi un univers coerent. Dar până prin 1946, pentru
O’Connor Savannah făcuse loc lumii universitare din Iowa unde influenţe noi,
cuprinzând bucurii intelectuale, aduceau cu ele întrebări şi scepticism.
În acea libertate, O’Connor şi-a început jurnalul
şi a iniţiat un neobişnuit colocviu. A început să compună însemnări care în
scurt timp au depăşit nivelul meditărilor comune asupra complicaţiilor vieţii.
De la început (nu dispunem de primele pagini), jurnalul a cuprins strigăte lirice
care au devenit un dialog aparte. De fapt, O’Connor părea că-şi inventează
propria ei formă de rugăciune. Abrupte, fragmentate şi redactate în serie, fiecare
însemnare transmite o mare intensitate: „O, Doamne,” imploră ea spre sfârşitul
jurnalului, „fă-mă un mistic, imediat.” Această urgenţă era prezentă chiar şi
în cel din urmă strigăt de dezamăgire. Până la acesta, ea aflase deja că nu va
primi un răspuns imediat de la obiectul iubirii ei – cel puţin nu unul formulat
în termenii ei. Avea să aştepte cu răbdare într-o lume de trivialitate şi chiar
de „erotic”, până când soseau răspunsurile „Domnului”.
Asemenea intrări de jurnal nu erau chiar atât de
spontane pe cât par. Cu toate că nu avea decât douăzeci şi unu de ani, O’Connor
era un artizan de prima mână, iar facsimilul publicat aici dezvăluie rectificările
ei atente. Pentru a-şi dramatiza dorinţa – iar O’Connor era în primul rând un
scriitor dramatic – ea a înţeles că nu trebuia să relateze, ci să „redea” în
maniera jamesiană pe care o studia la Iowa. Scrisorile ei de acţiune, scrise în
căutarea iubitului ei, au devenit intrări într-un jurnal. Însemnările însele
puteau fi simple, personale, uneori copilăreşti. În acelaşi timp, ele puteau
dramatiza dorinţe care erau sublime, impresionante prin amplitudinea şi
adâncimea observaţiei despre viaţa şi destinul omului – copleşitoare poate
pentru cei dintâi cititori şi paznici ai teancului de pagini scrise de mână
şi îngropate pentru mai mult de jumătate de veac.
Dar pentru cine a scris O’Connor aceste scrisori,
aceste însemnări? Cine era acest iubit pe care ea l-a identificat ca atare? În
jurnal, ea numea de regulă această prezenţă Dumnezeu. Îi spunea „Tată” doar în legătură
cu un citat din evanghelie, şi a făcut doar câteva referinţe directe în întreg
jurnalul la „Hristos” – cea mai directă fiind o cerere înflăcărată: „Nu vreau
să fiu osândită la mediocritate în ceea ce simt pentru Hristos. Vreau să simt.
Vreau să iubesc. Ia-mă, iubite Doamne, şi îndreaptă-mă în direcţia în care am
de mers.” Iubirea ei era universală şi, asemenea rugului aprins al lui Moise,
vie şi arzătoare.
De fapt, dacă iubirea ei reprezenta un absolut,
scriitoarea însăşi trăia, după cum o subliniază aluziile lui O’Connor din
jurnal, într-o lume reală, profund umană. Dumnezeu şi umanitatea nu erau
termeni care să se excludă reciproc, desigur, iar tânăra scriitoare şi-a
înţeles lumea de zi cu zi ca pe un moment precis din istorie, centrul ei fiind
situat statornic în acel iubit pe care ea îl simţea căutând-o în timp ce şi ea
îl căuta în mijlocul unui Iowa City tumultuos din a doua parte a anilor 1940. Militarii
se întorceau din război pentru a primi educaţie gratuită, iar străzile erau
ticsite de studenţi. În mod surprinzător, pentru O’Connor, nici măcar americanii
de culoare aflaţi acolo nu întâmpinau piedici sociale evidente. Unul dintre cei
mai apropiaţi prieteni scriitori ai ei, Gloria Bremerwell, împreună cu care a
luat masa de multe ori, era afro-americancă. Se poate ca O’Connor să nu fi
ştiut că pe atunci nu existau în Iowa City frizerii unde negrii s-ar fi putut
tunde.
Rugăciunile din jurnalul ei s-au născut în mod
firesc în aglomeratele săli de curs, biblioteci, şi străzi din Iowa City.
Dormitorul ei, care dădea spre singura baie de pe etaj, era departe de a fi
unul privat. În acea cameră improprie, tânăra scriitoare şi-a început jurnalul şezând
la o masă cu stilourile, creioanele şi maşina de scris aproape de farfuria
fierbinte (toate produsele reci se ţineau în afara ferestrei). Prin urmare,
lumea ei era departe de a fi una izolată. Cu toate acestea, în cursul anilor
petrecuţi la Iowa, vedea tot mai des cum apăreau deschideri atât spre
exteriorul, cât şi spre interiorul vieţii ei – iar dorinţa ei de a scrie
ficţiune purta pentru ea cea mai importantă semnificaţie într-un asemenea cadru
unde atât de multe influenţe convergeau.
De fapt, în toiul scrierii acestor rugăciuni, O’Connor
a început lucrul la primul ei roman, întitulat în cele din urmă Wise Blood. [1] Aceasta s-a petrecut în cursul vacanţei de Ziua Recunoştinţei [2] din 1946, şi orice altceva împlinise
atingerea rugăciunii, în iniţierea acestei lucrări cu adevărat originale de
ficţiune americană, O’Connor lărgise amploarea jurnalului ei. Rugăciunea ei de
a ajunge un scriitor bun – reluată frecvent în jurnalul ei – fusese deja
ascultată. O’Connor descoperise în sine un izvor mai adânc pentru lucrări ale
imaginaţiei ei. Într-adevăr, ea învăţase acolo în Iowa modul în care actul de
imaginaţie înţeles de Coleridge ca „suprimare voită a necredinţei” putea deveni
pentru ea libertatea de realizare a ficţiunii în chiar acea suspendare.
Până să facă ultima notare din jurnal, O’Connor se
dăruise direct lui Dumnezeu. În însemnările ei se vede cum urmărea să se consacre
astfel încât să poată iubi mai mult absolutul, sacrificiul mai mult. Dar în 26
septembrie 1947, cu trei ani înaintea apariţiei subite a lupusului, boala care
îi ucisese tatăl şi care avea să o ucidă şi pe ea, tânăra O’Connor făcea ultima
ei consemnare. Nimic nu părea să se fi întâmplat. În acea zi „gândurile îi sunt
atât de departe de Dumnezeu” iar ea se întreba într-o imagine izbitoare dacă „sentimentul
pe care-l stârnesc scriind aici” era ceva mai mult decât o „prefăcătorie”. De
fapt, chiar în ziua respectivă ea se arătase „o lacomă – de fursecuri cu fulgi
de ovăz scoţian şi gânduri de natură erotică.” Şi-a încheiat jurnalul într-un
mod sec: „Nu a mai rămas nimic de spus despre mine.”
De fapt, rămâneau o mulţime de lucruri de spus.
Jurnalul însuşi a fost încheiat, iar el reflecta cu acurateţe reuşitele
literare ale lui O’Connor de până atunci şi chiar îi prevestea suferinţa şi
moartea. Nu mai puţin preţioase erau rezultatele nemaipomenitei ei nădejdi, cel
puţin pentru secolul al XX-lea, în privinţa încredinţării depline lui Dumnezeu.
Cu acea nădejde ea crease personaje care cunoşteau (în mod negativ, precum
Nepotrivitul din „Greu de găsit un om bun”, sau în mod pozitiv, precum bărbatul
tatuat din „Spatele lui Parker” ori Ruby Turpin din „Revelaţia” [3]) preţul unui destin îndurat într-o
aşteptare dureroasă. Dar numai prin această aşteptare erau vii personajele din
lucrările ei de ficţiune.
Înainte de Crăciunul anului 1950, O’Connor
călătorea singură cu trenul din Connecticut spre Georgia. Prietena ei Sally
Fitzgerald a însoţit-o până la gară pe „tânăra vioaie cu beretă de culoare
deschisă”. Dar când a ajuns în Atlanta, O’Connor arăta scofâlcită şi încovoiată
„precum un bătrân”, potrivit descrierii unchiului ei care o aştepta. În cursul
călătoriei de la nord la sud, O’Connor suferise primul atac de lupus, boala care
a chinuit-o până la moarte, în 1964, la vârsta de treizeci şi nouă de ani. Paradoxal,
acei ani de suferinţă au devenit cei mai fertili pentru scrisul ei, iar O’Connor
a produs una dintre cele mai însemnate opere de ficţiune din literatura
americană. În mod neaşteptat, rugăciunile din jurnalul ei fuseseră ascultate.
Nota
editorului
Flannery O’Connor se considera „o persoană foarte
candidă în ce priveşte ortografia.” Ortografia a fost prin urmare corectată în
această transcriere a Jurnalului de
rugăciune, astfel încât cititorul să nu fie indus în eroare. Punctuaţia lui
O’Connor este urmată atât de fidel pe cât o îngăduie lizibilitatea, cu unele
excepţii redate între paranteze drepte. Cititorii interesaţi de consultarea
textului original îl pot găsi la sfârşitul acestui volum, unde este redat în
chiar scrisul de mână al autoarei.
*
[Însemnări
nedatate]
[…] [4]
un efort pentru a atinge calitatea artistică, efort pe care-l investesc în acest
lucru mai degrabă decât în gândul la Tine şi în simţirea inspirată de iubirea
pe care doresc să o fi avut.
Iubite Dumnezeule, nu Te pot iubi aşa cum voiesc.
Tu eşti secera subţire a lunii pe care o văd, iar sinele meu este umbra
pământului care mă împiedică să văd luna pe de-a-ntregul. Semiluna este foarte
frumoasă şi poate că asta e tot ceea ce un om ca mine ar trebui sau ar putea să
vadă; dar lucrul de care mă tem, iubite Dumnezeule, este că umbra sinelui meu
va creşte atât de mare încât va acoperi întreaga lună, şi că voi ajunge să mă măsor
după umbra aceasta care este nimic.
Nu Te cunosc Dumnezeule pentru că îmi stau singură
în cale. Te rog să mă ajuţi să mă urnesc la o parte.
Vreau foarte mult să reuşesc în lume în ceea ce
vreau să fac. M-am rugat Ţie cu acest gând în minte, m-am întărit şi m-am încordat
din răsputeri asupra gândului şi am spus „o, Dumnezeule, te rog”, şi „eu
trebuie”, şi „Te rog, Te rog.” Nu Ţi-am cerut, simt, în felul cuvenit. Îngăduie
ca de-acum înainte să-ţi cer cu supunere – ceea ce nu ar însemna o delăsare în
rugăciune, ci doar un fel de rugăciune mai puţin năvalnică – căci îmi dau seama
că frenezia nu exprimă o încredere spirituală, ci este determinată de o
nerăbdare pentru ceea ce vreau. Nu doresc să abuzez. Vreau să iubesc.
O, Dumnezeule, te rog să-mi faci mintea limpede.
Te rog să o faci curată.
Îţi cer să-mi dăruieşti o iubire mai mare pentru
Sfânta mea Mamă, iar ei îi cer să-mi dăruiască o mai mare iubire pentru Tine.
Te rog să mă ajuţi să ajung dedesubtul lucrurilor
şi să găsesc locul unde eşti.
Nu am de gând să resping rugăciunile tradiţionale pe care le-am rostit
întreaga mea [...]
5/30
Am rupt ultima chestie scrisă. Era demnă de mine,
desigur; dar nu şi de ceea ce s-ar cuveni să fiu. Bloy mi-a ieşit în cale.
Lucrul îngrozitor e că putem să revenim la noi şi să rămânem tot cum eram şi după ce-l citim pe Bloy. El este un aisberg împins spre mine pentru a-mi
distruge Titanicul şi sper că Titanicul meu va fi zdrobit, însă mi-e teamă că e
nevoie de mai mult decât Bloy pentru a nimici veacul din noi – veacul este şi
acum tot Căderea, presupun, şi în mod cert şi păcatul originar din noi. Îl poţi
birui dar nu şi înlătura, îl poţi lovi
şi schilodi, dar ucide, niciodată. Este greu să vrei să suferi; presupun că
Harul este necesar voirii. Sunt o mediocră a spiritului, dar există speranţă.
Cel puţin aparţin spiritului, deci sunt vie. Dar cum rămâne cu aceşti morţi alături
de care trăiesc? Ce-i cu ei? Noi, care trăim, vom avea de dat socoteală pentru
moartea lor. Fiind morţi, ei nu prea au ce să facă. Pentru ei, presupun, au
murit sfinţii. Nu, sfinţii au murit pentru Dumnezeu, iar Dumnezeu a murit pentru
morţi. Cei morţi nu au fost obligaţi să se supună ofensei aduse lui Dumnezeu. Nimeni nu
mai poate face ceea ce a făcut Hristos. Aceşti „Hristoşi” moderni zugrăviţi în
posterele de război şi în poeme – „fiecare bărbat este Iisus; fiecare femeie
este Maria” [–] l-ar fi făcut pe Bloy să vomite. Noi toţi ceilalţi ne-am
pierdut puterea de a voma.
9/22 şi din nou Bloy. Trebuia
să apară un puternic generator de umilinţă în mine, cea care sunt atât de
lipsită de entuziasm încât am neîncetat nevoie de Bloy ca să mă aducă la o
gândire serioasă – şi nici măcar în această companie gândirea mea nu se
descurcă pe durată mai lungă. Vara a fost foarte aridă din punct de vedere
spiritual, iar aici, în nord, pregătirea pentru mesă de fiecare zi m-a adus în
starea de împietrire – gânduri groaznice prin micimea şi egoismul lor îmi vin
în minte chiar şi atunci când am ostia pe limbă. Poate că Domnul s-a milostivit
de mine şi m-a trimis să mă pierd printre stivele de cărţi unde am dat peste
Pfleger despre Bloy şi Péguy şi alţi câţiva. [5] Este îngrozitor să mă gândesc la insensibilitatea mea când, de
fapt, chiar ştiu. Sunt prea slabă ca să mă rog pentru suferinţă[,] prea slabă
chiar şi pentru a smulge o rugăciune pentru ceva mai serios afară de bagatele.
Nu vreau să fiu osândită la mediocritate în ceea ce simt pentru Hristos. Vreau
să simt. Vreau să iubesc. Ia-mă, iubite Doamne, şi îndreaptă-mă în direcţia în
care am de mers. Stăpâna mea Pururi Ajutătoare, roagă-te pentru mine.
9/23
Iubite Doamne, te rog să mă faci să Te vreau. Aceasta
ar fi cea mai mare fericire. Nu doar să Te vreau când mă gândesc în legătură cu
Tine, ci să Te vreau tot timpul, să mă gândesc la Tine tot timpul, să am nevoia
de Tine stăpânind în mine, să o am ca pe un cancer. M-ar ucide precum un cancer
şi asta ar însemna Împlinirea. Îi este lesne acestui scris să arate o nevoie.
Există o nevoie, însă aceasta este abstractă şi rece, o nevoie moartă care
merge uşor în scris pentru că scrisul e mort. Scrisul e mort. Arta este moartă,
moartă prin natura ei, nu ucisă de duritate. Îmi aduc nevoia mea moartă în
locul[,] în locul mort unde apare cel mai lesne, în scris. Treaba asta are un rost
al ei dacă prin harul lui Dumnezeu va trezi un alt suflet; dar pe mine nu mă
ajută cu nimic. „Viaţa” pe care o primeşte prin scris este moartă pentru mine,
cu atât mai mult cu cât pare vie – o înşelare oribilă. Dar nu şi pentru mine,
care ştiu cum stau lucrurile. O, Doamne, te rog fă vie această dorinţă moartă,
fă-o vie în viaţă, vie pe cât va avea probabil de trăit în suferinţă. Mă simt
prea mediocră acum ca să sufăr. Dacă suferinţa ar veni la mine nici măcar nu aş
recunoaşte-o. Doamne, păzeşte-mă. Maică, ajută-mă.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
Note:
[1] Roman apărut în
româneşte sub titlul Sfetnicul din sânge,
traducere de Anca Gabriela Sârbu, Editura Polirom, Iaşi, 2005 (n. tr.)
[2] Thanksgiving
Day, zi
sărbătorită în SUA în cea de-a patra joi din luna noiembrie (n. tr.)
[3] Titlurile unor povestiri
de Flannery O’Connor; ediţia lor completă a apărut în româneşte sub titlul Judecata de Apoi, traducere şi note de
Antoaneta Ralian, Editura Univers, Bucureşti, 1997 (n. tr.)
[4] Paginile de început ale
jurnalului par să fie pierdute (nota editorului).
[5] Este
vorba despre cartea lui Karl Pfleger Geister,
die um Christus ringen (Leipzig 1934), publicată în engleză sub titlul Wrestlers With Christ (Sheed & Ward,
1936). (N. tr.)
