Înţeleg că în ziua de 2 noiembrie 2014, în România
începe un nou tur de Monopoly. Din cinism, singura lor sursă de amuzament, jucătorii
îi mai spun şi „alegeri prezidenţiale”. Cu excepţia lui Tăriceanu, care va
folosi ca pion o maşinuţă, ceilalţi candidaţi vor juca cu figurinele cu care
ne-au obişnuit, şi anume personaje în ţinute diverse, dar neapărat „români”.
Vom revedea pe tabla de joc „românul” în blugi, „românul” cu bască, „românul”
la costum şi „românul” în port popular. Fapt pentru care ar trebui să fim
recunoscători: unde altundeva mai putem întâlni români?
Apropiatele „alegeri prezidenţiale” ne mai dau un
motiv de bucurie: în definitiv, o nouă rundă de Monopoly înseamnă că în România
au mai rămas lucruri de jefuit, oameni de minţit, de ucis. Sunt semne însă că
aceste lucruri şi aceşti oameni s-au împuţinat. Semnalul de alarmă l-a dat pe
la începutul acestui an Moise Guran, proprietarul unei antreprize de analize
economice atât la cheie cât şi la roşu, după cum vrea clientul, care deplângea
valoarea mică a impozitelor pe locuinţe din România. Cam tot de atunci am
observat apariţia repetată în presă a unor statistici şi comentarii referitoare
la numărul prea mare de proprietari din România în comparaţie cu numărul mai
mic din ţările europene „civilizate”. Noua viziune politică asupra proprietăţii
este judicios surprinsă de Alexandru Racu:
„In fine, iata ca acum aflam de la Traian Basescu
ca dorinta de a avea o casa, sau instinctul de mic proprietar, cum s-ar spune,
este un reflex “comunist” care inhiba flexibilitatea fortei de munca pe care o
presupune o economie capitalista http://activenews.ro/basescu-le-spune-tinerilor-ca-ideea-de-avea-o-casa-este-una-comunista-uitati-va-la-filmele-americane_1860382.html.
Asadar, anticomunist este doar instinctul mosieresc, de mare proprietar, al lui
Traian Basescu si al altor “campioni ai tranzitiei”. Pentru noi ceilalti,
capitalismul nu inseamna mai multa proprietate ci mai putina proprietate si mai
multa “flexibilitate” intru deservirea mosierilor si camatarilor locali si
globali.” (http://alexandruracu.wordpress.com/2014/09/14/cu-karl-si-carl-la-final-de-mandat-prezidential-si-cu-baconsky-dezbracat/)
Poate că
surpriza acestei runde o va constitui preluarea în fondul băncii a locuinţelor
noastre. Libertatea are un preţ, o sublinia Mihail Neamţu justificând astfel
plecarea românilor la lucru în străinătate; libertatea are un preţ, ne spune
Băsescu când trimite trupele române să lupte în străinătate pentru obiectivele
NATO; proprietatea are un preţ, ne spune puterea anticomunistă dând semnalul unei
posibile mari exproprieri (am înţeles că Victor Ciorbea este pe punctul de a-şi
pierde casa; omul ăsta nu a vrut să înţeleagă un joc atât de simplu ca
Monopoly!)
Şi au dreptate. Tocmai pentru că nu vrem să plătim
preţul, ne pierdem şi libertatea, şi proprietatea, şi sufletele. Nu vrem decât
să rămânem nişte figurine într-o Românie transformată în tablă de joc.
Miza jocului nu e neapărat să câştigi, cât să
rămâi în joc. Chiar dacă unii politicieni au ajuns în puşcărie, ei au rămas în
joc; de altfel, închisoarea este o „etapă”, o „căsuţă” pe tabla de Monopoly.
Este o „închisoare”. Însă preţul jocului este să ieşi din el, ori să rămâi în
afara lui. Pentru că e un joc murdar sau, mai bine zis, pătat cu sângele
părinţilor şi copiilor noştri, care strigă din pământul câştigat la zaruri de
diverşi jucători. Un joc la care nu putem câştiga nimic, ci avem totul de
pierdut: de la casă la pământ, la ţară, la suflet.
