Părintelui Arsenie Papacioc îi plăcea să precizeze
că la Judecată ni se va pune o singură întrebare. Chiar dacă, în esenţă,
întrebarea era aceeaşi, ea varia după inspiraţia părintelui determinată şi de nevoia
ascultătorilor: „De ce n-ai iubit?” era, desigur, întrebarea de bază. Pe care o
puteai întâlni şi în varianta: „De ce ai venit singur?” Singur, adică nu doar
fără celălalt, dar şi fără lumea care ţi-a fost încredinţată.
Poţi străbate un deal în drumul tău de-o viaţă,
de-acasă la lucru şi înapoi spre casă, îl poţi cutreiera în plimbare ori frământa cu plugul (http://www.dandinescu.ro/index.php/gallery_categories/maramures/#prettyPhoto[gallery]/2/)
sau cu animalele duse la păscut. Dealul este locul unde poţi plânge sau râde în
voie. Este locul unde se leagă blestemele şi binecuvântările deopotrivă. Câtă
vreme ai un deal al tău, mai poţi fi salvat, deci mai poţi salva. Cioran ştia
asta atunci când deplângea îndepărtarea de Coasta Boacii.
Pe dealuri, prin văi
şi păduri, poporul român a rezistat o mie de ani năvălirilor barbare. Pentru că
erau dealurile, văile şi pădurile lui.
Timp de o mie de ani, şi deseori în cea următoare, românii le strigau
pustiitorilor asemenea felului în care Labă de Jaguar, eroul din filmul Apocalypto, le strigă maiaşilor
superiori (comparabili prin nivelul de cultură şi civilizaţie cu elita de
ocupaţie din România de astăzi):
„Sunt Labă
de Jaguar, fiul lui Cer de Cremene. Sunt Labă de Jaguar. Sunt vânător. Asta e
pădurea mea. Iar fiii mei vor vâna aici cu fiii lor după moartea mea. Veniţi.”
(http://www.youtube.com/watch?v=MkYY_aL42H4)
Intervalul de douăzeci de ani prezis de Brucan era
dat tot pentru ei, pentru barbarii năvălitori, nu pentru noi. Brucan le spunea, practic, că dacă vor rezista douăzeci de ani, vor avea mileniul asigurat. Era timpul vital de
care aveau nevoie pentru a se reaşeza, pentru a-şi redisputa întâietăţile şi
revendica pământurile. Noi, în schimb, nu ne-am pregătit nici măcar pentru o zi, cu atât mai puţin pentru o nouă mie
de ani. Aceasta în condiţiile în care eram mai slabi, iar ei mai puternici. Noi ştim doar în mod vag cum ne cheamă şi fiii cui suntem, am uitat. Iar
barbarii actuali au început prin a ne lua pădurile, dealurile şi văile, cum se-ntâmplă, de pildă, cu Roşia Montana, adică sursa
imediată a culturii noastre.
De aceea, fotografii precum cea a lui Andrei Baciu
(http://andreibaciu.blogspot.ro/2014/09/pastorala-de-pe-dealul-meu.html)
nu pot decât să mă umple de nădejde şi, în acelaşi timp, să mă săgeteze cu
nemitarnica întrebare: „Dar dealul tău unde este?”
