miercuri, 29 iulie 2015

Cum au dispărut dinozaurii



Când ne uităm astăzi la păsări, la forma lor gingaşă, la statura lor modestă, când le ascultăm cântecul cuceritor, ne este greu să vedem în ele urmaşele dinozaurilor zburători. Şi-au redus ei dimensiunile, sau doar au redevenit aşa cum au fost la început? Poate că dinozaurii nu au fost dintotdeauna atât de urâţi, de mari şi de înfricoşători cum îi ştim noi astăzi. Ştiu că în poveştile moderne dinozaurii mari şi înfricoşători sunt zugrăviţi ca nişte personaje de treabă. Măcar unii dinozauri. Dar adevărul e că dinozaurii mari şi înfricoşători erau la fel de răi, de sălbatici şi de nemiloşi ca orice altă creatură mare şi înfricoşătoare. Şi totuşi, asta nu înseamnă că ei au fost întotdeauna aşa. Cel puţin nu în povestea următoare. Una veche, chiar din vremea dinozaurilor.
 În povestea aceasta, la început dinozaurii erau cu toţii drăgălaşi, adorabili, micuţi şi jucăuşi ca nişte căţeluşi, paşnici şi ierbivori. Păpădivori, mai precis, pentru că le plăceau păpădiile la nebunie. Ne-ar fi plăcut şi nouă la fel de mult, pentru că pe vremea aceea păpădiile aveau gust de pizza, iar din tulpina lor curgea un fel de lapte foarte asemănător cu laptele pe care-l ştim noi. Probabil că dacă ar fi existat oameni pe vremea aceea, ar fi fost obligaţi să ascundă rezervele de păpădie sau să păzească poieniţele de drăguţii de dinozauri.
Între timp, păpădiile şi-au schimbat foarte mult gustul: puful lor e chiar periculos pentru om, mai ales dacă-l inspiri, iar zeama albă din tulpină a devenit foarte amară. Doar din frunzele tinere a mai rămas ceva care aminteşte de gustul lor de odinioară: salata din frunze de păpădie este şi astăzi apreciată de unii oameni. Mie ştiu că-mi place.
Numai că toate acestea au început să se schimbe atunci când un micuţ dinozaur pe nume Dino şi-a văzut umbra proiectată pe o stâncă prăvălită. Poate că nu-şi mai văzuse umbra până atunci, sau poate că în momentul acela umbra lui arăta cu adevărat mare şi înfricoşătoare. Sfiosul şi drăgălaşul dinozaur s-a speriat. Până atunci nu-i mai fusese frică vreodată. Acum îi era! Atât de tare s-a speriat, încât a început să se schimbe, să semene tot mai mult cu Umbra. Şi cu cât privea umbra mai mult, cu atât se speria mai tare, şi cu cât se speria mai tare, cu atât se făcea mai mare şi mai înfricoşător, şi cu cât se făcea mai mare şi mai înfricoşător, cu atât şi umbra devenea mai mare şi mai înfricoşătoare. Şi a tot crescut aşa, devenind tot mai mare şi mai înfricoşător, până când s-a făcut mai mare decât umbra sa. Atunci umbra s-a speriat şi a fugit. De fapt, bineînţeles că nu fugise, ci poate că doar se înserase, ori vreun nor acoperise soarele. Dar lui aşa i se păru. Se simţi dintr-o dată puternic, curajos, neînfricat. În scurt timp devenise iarăşi liniştit şi paşnic. Doar că acum nu mai era drăguţ şi adorabil, ci mare şi înfricoşător.
În drum spre casă, Dino a uitat de umbră, a uitat şi de frică. Nu ştia că se schimbase atât de mult, şi de aceea nu se gândea să-şi prevină prietenii, rudele şi cunoscuţii. Aşa că acum, ajuns în apropiere de casă, nu înţelegea de ce toţi dinozaurii pe care-i întâlnea începeau să urle, cuprinşi de frică. Se uita în jurul său nedumerit, gândindu-se că s-o fi întors Umbra. Dar nu era nicio umbră. Era seară, iar toţi dinozaurii micuţi, sfioşi şi drăgălaşi urlau, şi erau atât de înspăimântaţi încât se uitau la el neputând să se mişte. Nu ştiau cine era Acela! Frica intrase în ei şi creştea, şi pe măsură ce creştea, creşteau şi ei, devenind tot mai mari şi mai înfricoşători. Iar Dino simţea cum îl apucă frica din nou.
Din păcate, dinozaurii din jurul lui nu fugeau, aşa cum fugise umbra: stăteau ţintuiţi locului, ţipând şi devenind tot mai mari şi mai înfricoşători. Iar el se temea tot mai mult, şi vedea cum părinţii, frăţiorii, verişorii, mătuşile, unchii, prietenii şi vecinii deveneau tot mai mari şi mai înfricoşători. Iar frica lui creştea şi creştea, până când, neştiind ce altceva să facă, a început să-i înghită. Atunci ar fi putut să dispară toţi dinozaurii de pe pământ, înghiţiţi de Dino, dacă unii dintre ei nu ar fi fugit, găsindu-şi scăparea în adâncul pădurii. Numai că, deşi au scăpat de Dino, nu au scăpat şi de frică. În pădurea întunecată, singuri şi speriaţi, frica îi transforma în nişte creaturi tot atât de mari şi înfricoşătoare ca Dino. Iar când se-ntâmpla să dea unul de altul, cel mai speriat îl înghiţea pe cel mai puţin speriat. Până când pe pământ nu au mai rămas decât cei mai mari, mai înfricoşători şi mai speriaţi dintre dinozauri. Şi poate că atunci ar fi putut din nou să dispară toţi dinozaurii, cel mai speriat, mai mare şi mai înfricoşător rămânând cel din urmă, dacă unii dintre ei nu ar fi redevenit ierbivori, aşa cum fuseseră pe vremea când erau micuţi şi drăgălaşi şi mâncau păpădii. Celor cărora începuse să le placă gustul fricii dimpreună cu cel de dinozaur deveneau carnivori. În schimb, cei cărora nu le plăcea nici frica, nici gustul de dinozaur, deveneau ierbivori. Pentru a ajunge la frunzele fragede de la înălţime, gâturile le-au crescut şi o dată cu ele şi trupurile, aşa că nu se mai temeau de dinozaurii carnivori.
Undeva însă, un micuţ şi drăgălaş dinozaur rămăsese neschimbat. Chiar aşa îi spuneau, Drăgălaşul. Pur şi simplu, nu i se făcuse frică atunci când toţi ceilalţi au început să se schimbe, devenind înfricoşători. Nu i se făcu frică nici atunci când i-a văzut pe prieteni şi pe rude şi pe toţi ceilalţi înghiţindu-se între ei. Mergea printre ei fără teamă, privindu-i dojenitor, dar rămânând atât de drăgălaş şi blând încât dinozaurii cei mari şi înfricoşători se opreau brusc, năuciţi de privirea lui curată şi senină. Iar apoi li se făcea îngrozitor de ruşine, atât de ruşine încât deveneau neputincioşi şi incapabili să se mişte. Dacă ar fi vrut, Drăgălaşul i-ar fi putut mânca pe toţi şi nici unul nu ar fi zis nici „pâs”. Acela a fost un alt moment când toţi dinozaurii ar fi putut să dispară, mâncaţi de Drăgălaşul. Numai că el nu-i mânca, ci doar îi privea întristat. Iar toţi dinozaurii rămâneau locului, ruşinaţi şi incapabili să se mai mişte. Şi rămâneau aşa, pironiţi şi copleşiţi de ruşine până când mureau, unul câte unul.
Se pare că aşa au dispărut de fapt dinozaurii: dintr-o privire!
Iar Drăgălaşul a rămas la fel de adorabil, micuţ şi jucăuş cum fuseseră toţi dinozaurii cândva. Odată, pe când întârziase prea mult în pădure, a văzut cum dintr-un imens clopot de frunze ieşea un uriaş dinozaur. Privirii lui mirate i-a răspuns o altă privire mirată: era Dino, şi amândoi s-au bucurat de întâlnire, pentru că niciunul dintre ei nu credea că mai exista vreun alt dinozaur în viaţă. De frica Umbrei, Dino nu ieşea din clopot decât noaptea. Degeaba a încercat Drăgălaşul să-i explice lui Dino că umbra e ceva normal şi că nu este periculoasă; frica intrase în Dino şi nu avea să mai iasă vreodată, acoperindu-l ca un clopot ziua şi ca un nor noaptea. Iar Drăgălaşul era trist, pentru că nu avea cu cine să se joace. Sau poate că era vesel, pentru că el şi Dino lărgiseră clopotul şi se jucau acolo în voie? Cine mai ştie? Tot ce ştim sigur e că Drăgălaşul este strămoşul căţeluşilor.