miercuri, 1 iunie 2016

Sentimentele sufletelor și resentimentele umbrelor



Recent, Gabriel Liiceanu vorbea despre reînviere ca despre o „purtare la nesfîrșit în memoria celor care te-au integrat” [1]
Lui Mircea Cărtărescu, Facebook-ul i-a salvat viața [2]. Alții membri ai acestei familii spirituale vînd freshul de portocale ca mijloc de transformare personală. [3]
Este interesant că oamenii care-și revendică mai mult sau mai puțin direct Păltinișul ca școală de formare spirituală nutresc sentimente atît de neromânești ale ființei. Asta poate pentru că, în realitate, nu Păltinișul este locul unde au crescut părinții fondatori ai dreptei românești de astăzi: în definitiv, între Păltiniș și Rășinari nu sînt decît douăzeci de kilometri, apropiere care le permitea tinerilor discipoli ai lui Noica să tragă o fugă între două seminarii de filozofie greacă pentru a face o miuță, fie și imaginară, cu cranii pe Coasta Boacii.
Drumul dintre cele două locuri emblematice îi ajută în continuare pe novici să dea jos o dată cu kilogramele în plus și sentimentul românesc al ființei, mai ales că este atît de împovărător:

„...umoarea irascibilă, orgoliile şi ranchiunile ireductibile, spiritul de gaşcă şi grupurile de influenţă, taclalele de cafenea şi bîrfele impenitente, polemicile arzătoare şi campaniile de discreditare. Tocmai aceste trăsături creează un cîmp psihologic a cărui intensitate defineşte atmosfera culturală a lumii de aici. Şi tot ele ne dau specificul cultural.” (http://www.romlit.ro/sentimentul_paraguayan_al_fiinei)

După douăzeci și șase de ani de sentiment paraguayan al ființei, poți înțelege disperarea celor care, împiedicîndu-se de rădăcini românești tot mai adînci, își revin fie în camera de gardă a Facebook-ului, unde oricine poate fi orice nimic dorește, fie în contemplarea umbrelor din peștera ideilor, fie într-un energizant din fructe băut într-o pauză de squash.
Cum să nu-ți fie milă de elita grabnic vărsătorie de sîngele Mioriței, cînd vezi că oița năzdrăvană nu întîrzie niciodată să reînvie? Ar putea învia și ei, o dată cu ea, dacă ar putea da viață la ceva, după cum tîlcuia Noica puterea prefixului „în”:

Prefixul în- se răsfrînge fie asupra lucrurilor, fie asupra fiinţei proprii: în-cremenesc, în-mărmuresc. Aşa e şi cu trupul întreg şi cu viaţa lui: în-viu ceva, dau viaţă (vivific: in-vivere), dar pînă la urmă, înviu, înviez eu.”
(Constantin Noica, „Despre ctitoriile prefixului în”, în Rostirea filosofică românească, Ed. Ştiinţifică, 1970, online la http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis040noica.htm)

Măcar dacă elevii lui Noica ar fi preferat să se încetească cu drepții și aleșii altora. Mă tem însă că se încetesc doar între ei, purtîndu-se și integrîndu-se reciproc. Tot mai puțini, se pare. La urma urmei, cîți paraguayeni pot fi în România?
În cadrul stagiunii de marţi seara de la Ateneu, violonista Iulia Ghindă şi pianista Ioana Ionescu au interpretat un program integral George Enescu (http://www.romania-muzical.ro/stire/laureai-ai-concursului-mihail-jora-in-stagiunea-de-mari-seara/1410181/49/5). La întrebarea „Ce presupune să interpretezi Enescu?”, muzicienele au răspuns:

„Un suflet românesc... ar fi calitatea cea mai de preț. Măcar pentru sonatele cu influență popular românească... Cunoștințele despre folclor nu cred că ajung. Trebuie un pic de trăire românească.” (http://www.romania-muzical.ro/articol/audio-stagiunea-de-marti-seara-31-mai-2016/1411201/16/2)

Note:

[1] (vezi afirmația dlui Liiceanu și un comentariu instructiv aici https://alexandruracu.wordpress.com/2016/05/23/religia-domnului-gabriel-liiceanu/).

[2] Acum doi ani eram atît de deprimat că-mi venea să scot pistolul. Și tot cultura era de vină. Fiindcă n-am luat pastile în viața mea, m-am gîndit să încerc cu Facebook-ul, față de care fusesem foarte sceptic pînă atunci. Și culmea e că a mers! În două săptămîni eram fresh de portocale.” http://www.catavencii.ro/mircea-cartarescu-cine-a-mai-fost-vreodata-silit-sa-ia-un-premiu/).