And we are here as on a darkling plain
Swept with confused alarms of struggle and flight,
Where ignorant armies clash by night.
(Matthew Arnold, „Dover Beach”)
Înainte de a avea o stare de excepție, de urgență, de necesitate etc., în România avem o stare de anormalitate. Este cazul să ne amintim că încercarea de impunere prin forță a anormalității în 1947 prin alungarea Regelui Mihai și prin toată țesătura de minciuni așternută ulterior peste noi în cursul perioadei comuniste a fost refuzată de poporul român. De fapt, anormalitatea începe să fie asimilată pe scară largă de-abia după 1990, perspectiva pretins rațională a „răului mai mic” făcîndu-i pe români să creadă în posibilitatea unei anormalități cît de cît normale. Această concesie ne-a împiedicat să vedem ori să recunoaștem deschis că răul devenea tot mai mare, în timp ce noi căpătam o rezistență sporită la bine (despre ușurința cu care românii începeau să „normalizeze anormalitatea” vorbește Octavian Paler în prefața unei cărți cu același titlu pe care l-am folosit pentru textul de față (http://mariannazat.ro/starea-de-anormalitate-2003/)
Dificultatea recunoașterii normalității în România ține în mare măsură de faptul că în numele ei se înfruntă diverse tipuri de anormalitate. Fiecare dintre taberele anormalității pretinde că anormalitatea ei este mai normală decît anormalitatea celeilalte. Din acest motiv, ar putea fi util să ne gîndim puțin la natura anormalității.
Anormalitatea nu poate înlocui total și definitiv normalitatea, nu poate funcționa în absența normalității; anormalitatea depinde astfel de normalitate, fiind constrînsă să împiedice revenirea normalității chiar și după ce a supus-o. Un arbore tinde să crească drept chiar dacă trunchiul i-a fost curbat în mod artificial la un moment dat.
Anormalitatea este întotdeauna anti-normalitate, nu este niciodată neutră; nu există feluri normale de a fi anormal. Pentru că normalitatea este condiția proprie a lumii, anormalitatea nu poate constitui o alternativă la normalitate, ci este nevoită să se prezinte ca o normalitate superioară. Anormalitatea nu poate pretinde că nu există normalitate și totodată să fie luată de normală.
Dacă în Statele Unite sau în Polonia normalitatea este reprezentată de un nucleu conservator consecvent cu sine și cu valorile pe care le afirmă, la noi disponibilitatea tranzacționistă a celor care pretind că reprezintă normalitatea transformă orice dezbatere într-o negociere, iar intervenția personală într-o investiție (eventual cu miză electorală).
În România se confruntă diverse tipuri de anormalitate care se legitimează prin recursul la o anumită autoritate (a statutului, a Bisericii, a rațiunii, a Maestrului, a „mușchilor mei”) care nu este niciodată raportată la normalitate, de vreme ce autoritatea respectivă este identificată din capul locului cu normalitatea. Nu vrem să recunoaștem că statul este coruptibil, că orice biserică locală poate pierde oricînd plinătatea Bisericii, că rațiunea mea sau a Maestrului nu sunt infailibile, sau că pe baza principiului „așa vrea mușchii mei!” mi-am nenorocit viața mea și foarte probabil, pe a celor apropiați.
Nu ne întrebăm ce este normalitatea decît în mod subversiv, precum Pilat din Pont cu adevărul, pentru a împiedica afirmarea ei și pentru a scăpa astfel de obligația de a o asuma.
Normalitatea este mediul și condiția vieții. Anormal este tot ce amenință mediul și condiția vieții. Minciuna este anormală, robia este anormală, poluarea este anormală, boala este anormală, avortul este anormal, moartea este anormală. Normal nu este dreptul la educație, ci dreptul la educație normală. În România este garantat însă dreptul la educație anormală.
Normalitatea este asigurată prin recunoașterea personală a exigenței și priorității unui sens ultim al lucrurilor, superior lumii și care orientează lumea, păstrînd-o într-o ordine și o direcție pe care lumea nu și le poate da singură. Acest sens este confirmat atît prin integritatea vieților celor care-l afirmă, cît și prin degradarea vieților celor care-l ignoră. Intuit și dorit nelămurit de orice om, indiferent de locul și timpul în care trăiește, sensul ultim al lucrurilor a fost afirmat, precizat, dezvoltat și transmis din generație în generație timp de două mii de ani în lumea creștină.
Dar odată cu retragerea creștinătății, percepția sensului ultim al lucrurilor a slăbit din nou. Lumea nu poate să nu aspire către un astfel de sens (vezi Epistola către Romani, capit. 1). Dar în timp ce sensul ține de ordinea normală a lumii, aspirația către sens poate deveni anormală. Cum observa Chesterton în Orthodoxy, virtuțile desprinse de adevărul lor creștin fac mai mult rău decît viciile: „Virtuțile hoinăresc mai sălbatic decît viciile și produc stricăciuni îngrozitoare. Lumea modernă este plină de vechile virtuți creștine care au luat-o razna. Virtuțile au luat-o razna pentru că au fost izolate unele de altele și hoinăresc singure. Astfel, unii savanți sunt preocupați de adevăr; dar adevărul lor este nemilos. Tot așa, unii oameni preocupați de soarta săracilor vorbesc despre milostenie; dar milostenia lor este adeseori neadevărată.”
Sensul ultim al unei lumi necreștine este un sens aparent creștin, dar în realitate este unul falsificat. Mai precis, este redefinit (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2016/01/balivernenet.html). După cum spuneam recent, prin Marea Transformare se încearcă realizarea acelei împliniri a omului care nu este posibilă decît în creștinism (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/marea-transformare.html). În acest scop sunt întrebuințate toate instrumentele de care dispune lumea de astăzi: biotehnologie, ideologie, spiritualitate necreștină.
Proiectul este tot atît de vechi precum omul; este cauza însăși a Căderii. Este un vis neîntrerupt al omenirii, care a sfîrșit în coșmar de fiecare dată cînd s-a încercat realizarea lui fără Dătătorul sensului. După cum notează Rémi Brague, forma non-religioasă a refacerii omului a apărut pentru prima data la Galileo Galilei, care dorea să „refacă creierele oamenilor”; oricum am lua afirmația, precizează reputatul istoric al filozofiei, ea rămîne semnificativă ca „simptom al unui proiect care nu urmărește doar înlocuirea ideilor false, ci dorește refacerea subiectului care le produce, astfel încît cunoașterea adevărului să fie spontană.” (The Kingdom of Man : Genesis and Failure of the Modern Project, University of Notre Dame, 2018, p. 171)
De altfel, precizează Rémi Brague, biologul Julian S. Huxley (fratele scriitorului), este cel care a lansat termenul „transumanism.” (The Kingdom of Man, p. 171). Dar este important de reținut că pentru Julian Huxley, primul președinte UNESCO (despre relația dintre UNESCO, stat și învățămîntul public, vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/10/ziua-mondiala-profesorului-nou.html), încrederea în puterea speciei umane de a se transcende atît la nivel individual, cît și ca specie „coexista cu neîncrederea față de versiunea ei neîmbunătățită; orice agent care ar putea limita înmulțirea indivizilor mai puțin evoluați, fie și prin musca țețe, ar fi binevenit.” (The Kingdom of Man, p. 171) Cucerită de utopiile „Filozofilor”, Ecaterina cea Mare este personalitatea care a vorbit pentru prima oară despre „apariția omului nou în termeni legați de producție sau de creșterea animalelor.” (The Kingdom of Man, p. 177).
Marea Transformare a fost promisă de comunism; proiectul a eșuat, singurii transformați fiind cei care erau deja schimonosiți lăuntric prin ura lor față de normalitate. Ea este din nou propusă astăzi din aproape toate direcțiile, dinspre stînga și dinspre dreapta, dinspre păgînism și dinspre ateism; dacă va reuși, fiecare dintre noi va fi avut meritul lui, Marea Transformare fiind produsă în egală măsură de inerția unei populații neprevenite, implicarea activiștilor social, incultura teologică a oamenilor de cultură și neatenția generală a oamenilor Bisericii.
Nu cred că Biserica își mai poate permite să cocheteze în continuare multă vreme cu vreuna dintre aceste forțe, bazîndu-se pe rezistența românilor la remodelarea lumii. Cînd un popor sedentar și statornic timp de milenii se transformă brusc, în numai două decenii, într-o populație migratoare, cînd ni se pare normal ca un tînăr promițător, înzestrat și muncitor, să-și părăsească țara, înseamnă că anormalitatea ne-a devenit constitutivă. Șansa noastră este că ierarhiei din BOR nu prea i-au mai rămas posibilități de compromis. Pentru că de data aceasta, Biserica nu va mai fi nici amenințată cu demolările, nici nu-și va mai putea salva lăcașurile prin translare.
Se încearcă deja de multă vreme remodelarea ortodoxiei, dinafara și mai ales din interiorul ei, iar aceste încercări sunt tot mai evidente, mai nerăbdătoare și mai agresive. Spre deosebire de perioada comunistă, liderii BOR nu se mai pot salva singuri de această dată. O lume transumană va fi transreligioasă și transculturală; prostiile cu multiculturalitate și pluralism religios nu sunt decît etape intermediare. Transcultura și transreligia vor fi produse de indivizii transumani, desigur.
Bisericii nu i se cere în prezent decît să nu deranjeze gestația vorbind despre sensul adevărat al lucrurilor. Să nu ne suprindă așadar liniștea apăsătoare din preajma altarelor și catedrelor de teologie în legătură cu starea de anormalitate în care ne aflăm de multă vreme, nu de la apariția epidemiei de coronavirus (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/revenirea-la-anormal.html). Dar după ce transumanismul va ecloza, să nu ne așteptăm la răbdare, înțelegere sau îngăduință pentru creștinismul ortodox. Din păcate, liderilor BOR le este atît de teamă de musca țețe, încît preferă să fie de partea uneia sau alteia dintre anormalitățile care se ciocnesc orbește în noaptea necunoașterii adevărului, precum în versul lui Arnold din mottoul acestui text. Poate că a venit în sfîrșit timpul ca mai-marii din BOR să aibă încredere în „Medicamentul nemuririi”.
