Ușa

 

„A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor.” (Ioan 10, 7)

 

Ca orice împărăție sau cetate, și Împărăția lui Dumnezeu are porți. Ele sunt simbolizate de ușile împărătești din bisericile ortodoxe. Îndemnul „Ușile, ușile!” care precedă recitarea Crezului nu urmărește doar să împiedice lumea să intre în biserică în timpul liturghiei, și nici să împiedice lumea să iasă odată ce a fost restaurată prin Tainele Bisericii și transformată în simboluri ale Împărăției. Îndemnul „Ușile, ușile!”  ne atrage atenția că lumea nu poate intra în Biserică, iar Biserica nu poate ieși în lume decît în Hristos: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9) Aceasta este condiția principală prin care lumea își poate împlini vocația, iar Biserica își poate realiza misiunea. Salvarea necondiționată pe care o dorește lumea și pe care creștinii par tot mai dispuși să o acorde nu poate fi salvare decît dacă admitem că o lume căzută se poate salva singură.

Vocația lumii este de a participa la Împărăția lui Dumnezeu. Dar pentru a putea participa la Împărăția lui Dumnezeu, lumea trebuie să intre pe ușa Împărăției, adică pe poarta strîmtă și pe calea îngustă (Matei, capit. 7). Și pentru ca lumea să intre, să se prefacă în Biserică, Biserica trebuie să fie în lume.   

Dar odată cu reducerea modernistă a religiei la o chestiune strict privată, atitudinea creștină a devenit tot mai nesigură atît față de lume cît și față de Împărăția lui Dumnezeu. Dintr-o temă fundamentală a învățăturii creștine (temă care întreținuse în conștiința creștină din toate locurile și timpurile o preocupare vie pentru Împărăție), Împărăția lui Dumnezeu este receptată astăzi cel mult cu interesul rezervat lumilor imaginare. Slăbirea raportării creștine la Împărăție prelungește astfel agonia precreștină a lumii și contribuie direct la confuzia creștinilor, cărora nu le rămîn decît cele două alternative de trăire a credinței într-o lume seculară: cufundarea în lume sau retragerea într-o falsă realitate mistică. Creștinii se retrag astfel în oricare dintre cele două false împărății, ratînd șansa de a participa la singura Împărăție adevărată.

După cum a arătat părintele Schmemann, majoritatea creștinilor ratează fie înțelegerea naturii căzută a lumii, fie înțelegerea caracterului ei binecuvântat, astfel încît în timp ce unii tind să confunde lumea cu Împărăția, ceilalți ajung să respingă lumea cu totul, ambele categorii refuzîndu-i lumii posibilitatea prefacerii, iar Bisericii puterea și misiunea de a preface lumea (https://www.schmemann.org/byhim/betweenutopiaandescape.html)

În volumul Pentru viața lumii. Sfintele Taine și Ortodoxia, părintele Schmemann vorbește în esență despre efectele păcatului asupra ordinii simbolice a creației: păcatul a compromis în același timp capacitatea simbolică naturală a lumii și capacitatea naturală a omului de a vedea și recunoaște natura simbolică a creației. Lumea nu-l mai poate reprezenta fără echivoc pe Dumnezeu, omul nu-l mai poate recunoaște pe Dumnezeu prin creație. Transparența originară a lumii este acoperită de opacitatea morții. Din suport al vieții și cinstire a Creatorului, lumea devine loc și vehicul al morții. Tocmai în această lume, transformată de neascultarea omului în vale a morții, este întemeiată Biserica, ca simbol al lumii ce va să fie (vezi în special capitolul „Sacrament și simbol”).

Dar în acest caz creștinul nu se poate împotrivi acestei lumi în așteptarea unei lumi desăvîrșită, pregătită de Dumnezeu pentru cei aleși; nu poate nici considera că această viață și lucrurile acestei lumi reprezintă singura posibilitate de împlinire umană; în fine, nu poate nici să trăiască ca restul societății seculare în cursul săptămînii, într-un iureș care nu mai lasă timp raportării la Dumnezeu, pentru a-și satisface nevoile sufletești în timpul liturghiei de duminică. Sarcina creștinului este de a căuta mai întîi Împărăția lui Dumnezeu (Matei, capit. 6 și Luca, capit. 12), de a se raporta la ea din toată inima, din tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată puterea (Marcu 12, 30), raportînd astfel lumea la Împărăție.

Lumea ca loc al omului a fost desprinsă de Împărăție odată cu neascultarea omului, dar ea poate participa la Împărăție în măsura în care, prin om și odată cu omul, lumea ascultă din nou de voia Împăratului ei. Acesta este lucrul pe care-l cerem zilnic în rugăciunea Tatăl nostru: „vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pămînt.” 

Creștinii sunt purtători ai luminii; ei nu luminează cu lumina lor, ci cu lumina care este Hristos. Orice altă lumină este întunecime, după cum orice altă cale duce în afara Împărăției. Nu există decît o cale pentru că nu există decît o Împărăție. În afara Împărăției nu este decît întuneric, dar acesta este deosebit de întunericul primordial al Creației întrucît este produs atît prin refuzarea asumată a luminii (de către cei „reci”), cît și prin indiferența resemnată a „căldiceilor” față de chemarea lor de a deveni lumină, umblînd în lumină la fiecare pas, nu doar în drumul duminical spre biserică.

Dacă nu vedem în Hristos lumea restaurată ca simbol al lui Dumnezeu, cum cerea părintele Schmemann (Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, (Basilica, 2012, p. 190), dacă nu ne asumăm sarcina de a fi lumină a lumii (Matei, capit. 5), atunci lumea va rămîne în întuneric odată cu noi.

Nu există decît un singur drum, o singură Cale. Hristos este Calea și calea spre Hristos este El însuși. Aspectul tragic al creștinismului contemporan este că în numele unei greșite înțelegeri a iubirii, tot mai mulți păstori sunt dispuși să lase ușile deschise necondiționat, transformînd bisericile în niște localuri non-stop unde oricine poate găsi orice are nevoie – reculegere, pace, compasiune – pentru a-și putea continua netulburat și mai ales cu eficiență drumul spre moarte, fără să mai afle ori să-i mai pese că Hristos a venit pentru ca omul „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10), o viață pe care lumea nu o are și despre care lumea, iar de-acum și creștinii, nu știu nimic.

Pentru ca taina Împărăției să redevină lucrătoare în viețile noastre ar trebui să fim mai atenți la drumurile noastre. Ușile împărătești ale altarelor ortodoxe se află de-a lungul unui drum împărătesc. Acest drum împărătesc străbate lumea și istoria, orientîndu-ne spre Împărăție așa cum, în timpul slujbei, creștinii ortodocși stau în picioare, orientați spre Sfântul Altar. Sfânta Liturghie este o etapă a drumului nostru de fiecare zi, nu un popas. Este scopul drumului, dar nu și capătul lui, de vreme ce în Împărăție vom continua să înaintăm în cunoașterea și iubirea Sfintei Treimi. Fiecare creștin ortodox ar trebui să se întrebe în ce măsură se află ori a ieșit de pe acest drum, singurul drum propriu-zis. Dar cum și-ar putea pune această întrebare cîtă vreme nu știe nimic despre drum?      

Printre semnele care vestesc sfîrșitul lumii ar trebui să se numere și sfîrșitul oilor. Nu în sensul pieirii lor, ci în sensul în care oile se transformă în opusul lor. Cine își refuză vocația sacramentală, dar continuă să trăiască în ordinea simbolică restaurată a Bisericii, nu poate decît să decadă mai grav decît cel imobilizat în ordinea seculară. Greșit sau deloc îndrumate de păstori ieșiți de pe drum, confundat cu orice cale pretins spirituală, oilor le cresc gheare și colți, devenind sterpe și neascultătoare. Iar dacă oile se sălbăticesc, ce șanse mai au lupii?