Despre sfîrșit

 

What we call the beginning is often the end
And to make and end is to make a beginning.
The end is where we start from.

T. S. Eliot, „Little Gidding”

 

Sfîrșitul nu este sfîrșit decît pentru cei ce pier. Pentru creștini, sfîrșitul este locul unde lucrurile încep. Vorba părintelui Rafail Noica, „toate religiile și toată cultura lumii sfîrșesc cu mormîntul. Creștinismul de-abia acolo începe.”

Creștinul își pregătește sfîrșitul pentru că nu vrea ca începutul să-l ia prin surprindere. Pregătirea pentru sfîrșit este, pentru creștin, pregătirea pentru început. Ne pregătim pentru început punînd început bun sfîrșitului nostru (o temă despre care am mai vorbit și cu alte ocazii; vezi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/01/sensul-istoriei-si-sentimentul.html).

Lumea, în schimb, se teme de sfîrșit pentru că-i lipsește înțelegerea și recunoașterea începutului, a adevăratei noutăți. Lumea speră orbește că vom ieși cu bine din această pandemie și că viața își va relua mersul ei obișnuit. Cu sau fără mască.

Dar pentru Biserică o revenire la viața normală, așa cum a fost ea înainte de instalarea pandemiei, nu ar fi decît o revenire la anormal (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/revenirea-la-anormal.html). Va însemna o revenire la o viață în care Învierea este un mit pentru lume și o învățătură vagă pentru creștini. Fără o credință temeinică în înviere, creștinii rămîn nepregătiți pentru începutul care le face pe toate noi (Apoc. 21, 5). Dacă vom ști cum să facem din sfîrșitul pandemiei un sfîrșit al neiubirii și necredinței, lumea n-ar mai îndrăzni să-l privească pe om ca și cum nu ar fi nimic înăuntrul lui.

Viața lumii nu este decît răstimpul unei amînări; știința, cultura și religia lumii sunt agenți de credite care ne oferă o refinanțare a nevoii vitale de adevăr, ipotecîndu-ne viața adevărată, iubirea adevărată și libertatea adevărată în schimbul nevoilor personale de vacanțe la greci, noi modele de iPhone, sau de televizoare cu diagonala tot mai mare.

Lumea se teme de moarte nu doar pentru că moartea aduce sfîrșitul vieții; lumea se teme de moarte pentru că știe, simte, că nici măcar nu a apucat să trăiască vreodată.

Un început bun are nevoie de un sfîrșit bun. Epidemia aceasta nu este sfîrșitul, este doar un sfîrșit al unor iluzii legate de unitate, solidaritate socială, democrație, ori statul de drept. Ceea ce înseamnă că lumea de după coronavirus va fi o lume mai fragmentată, mai violentă și, prin urmare, mai ușor de manipulat. Din păcate, asta este o veste bună și pentru ierarhii și clericii care fac din credință un instrument de șantaj și din suferința oamenilor o formă de dependență.

Așa cum pînă acum nu au rezistat ispitei de a juca rolul asistentului social și al instituției caritabile, e de așteptat ca ierarhii ortodocși să aștepte cu nerăbdare să joace și cartea mediatorului/pacificatorului social, întreținînd un sfîrșit fără încheiere. Sfîrșitul fără încheiere este sfîrșitul care împiedică venirea începutului. Atunci cînd Petru i-a propus Domnului un astfel de sfîrșit, Hristos l-a numit pe Petru „satană” (Matei 16, 23), tocmai pentru că aceasta este esența lucrării celui rău.

Sigur, îi cerem acest sfîrșit bun lui Dumnezeu la fiecare liturghie, unde ne amintim că „cealaltă vreme a vieții noastre” trebuie să urmărească „răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos.” Realizăm acest început trăind în pace și pocăință, iar o astfel de viețuire îi poate ajuta și pe alții să dorească să pună un început bun. Dar chiar dacă nevoința personală rămîne indispensabilă (după îndemnul Sfîntului Serafim de Sarov: „Dobîndește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mîntui”), într-o societate în care Biserica încă poate acționa public, în care învățămîntul creștin este încă susținut de stat, instituția Bisericii ar trebui să se grăbească să-și expună credincioșii, trimițîndu-i ca pe niște oi printre lupi (Matei 10, 16).

În orice caz, credincioșii nu riscă mai mult umblînd printre lupi decît trăind printre lupii în blană de oaie care-i cresc pe credincioși doar pentru ei, deși vor să lase impresia că-i păstrează pentru Hristos. Experimentul cu profesorii de religie, de pildă, nu a fost neapărat unul reușit. Sigur, s-au creat posturi în facultățile de teologie, au apărut cumetrii noi, cele vechi s-au consolidat, multe preotese au intrat astfel în învățămînt, iar instituția BOR s-a mărit. Pe termen scurt a fost un lucru la fel de profitabil precum Caritasul: primii veniți și-au scos banii. Pe termen lung, însă, profesorul de religie și-a pierdut orice respect și este pe punctul de a-și pierde și pîinea; statutul disciplinei a devenit tot mai problematic, și nu m-ar mira dacă Religia va fi transformată în scurt timp în istoria religiilor.

Dar ce ar fi trebuit făcut din anii ’90 mai este încă posibil: și anume, ca tinerii credincioși să urmeze acele profesiuni în care au posibilitatea de a influența nu doar colegii de lucru, ci instituțiile înseși. Cu siguranță, învățămîntul, sănătatea, administrația, internele și chiar mass-media, statul și societatea românească ar arăta astăzi cu totul altfel dacă milioanele de absolvenți de facultate din post-comunism ar fi fost creștine, sau cel puțin dacă Biserica le-ar fi recomandat tinerilor creștini nu doar să se împărtășească la marile sărbători anuale, ci și să manifeste o conștiință creștină în viața lor de zi cu zi.

Dacă tot a fost declarat anul acesta „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor”, ce ar fi dacă tinerilor credincioși care ar dori să urmeze teologia, Biserica le-ar recomanda să studieze mai întîi oricare dintre științele profane? Cum ar fi să nu te poți înscrie la teologie dacă nu ai făcut mai întîi biologia, medicina, sau matematica? Avem în Biserică oameni care au terminat SNSPA și care vorbesc și se manifestă ca niște specialiști în comunicare și relații publice sau ca niște activiști civici. Poate că este nevoie și de astfel de oameni; mă-ndoiesc însă că în alte instituții publice centrale, prezența și influența ortodocșilor practicanți este la fel de pronunțată precum influența diverșilor intermediari plasați în instituția BOR.

 Sigur, instituțiile seculare sunt ostile modelului creștin. Și oricît de greu i-ar fi lumii să înțeleagă că are nevoie de Biserică, problema este că instituția Bisericii înțelege încă și mai greu că lumea nu are nevoie doar de preoți, ci și de creștini, iar aceștia nu pot fi doar specialiști în religie, ci oameni cu pregătiri diverse, hotărîți să slujească Bisericii nu doar prin aducerea acatistului duminical, ci și prin priceperea și dedicarea cu care-și fac treaba, de la zugrăvit la predarea lecției, de la proiectarea unui pod la consultarea unui pacient și așa mai departe.

Bineînțeles că liderilor Bisericii nu le pasă decît de prestigiul și bunăstarea personală. Cu puține excepții, care au intrat în calendarul creștin sub numele de sfinți, așa au fost ierarhii în toată istoria Bisericii încă din 380, cînd creștinismul devine religia de stat a Imperiului Roman. După cum se poate vedea și din Epistola 92 a Sfîntului Vasile cel Mare, din care am reprodus un fragment lămuritor în încheierea acestui text, corupția, orgoliile și necredința clerului creștin din „secolul de aur” nu erau diferite de comportamentul liderilor ortodocși de astăzi.

Ce mi se pare îngrijorător este că ierarhia nu pare capabilă să înțeleagă că bunăstarea ei materială și autoritatea ei depind de bunăstarea spirituală și de autoritatea credincioșilor. Or, credincioșii nici măcar nu sunt conștienți de misiunea și de responsabilitatea pe care o au față de lume. Nimeni nu-i mai trimite ca lumini ale lumii, ca aluatul care dospește toată frămîntătura. Nu li se cere decît să se poarte cuviincios, sau ca și cum nici nu ar exista.

În numele Bisericilor Răsăritului, Sf. Vasile cerea în Epistola 92 ajutorul apusenilor (în vederea întrunirii unui sinod care să restabilească dreapta credință în Răsărit), ajutor care trebuia trimis cît mai curînd, „câtă vreme mai stau încă în picioare câțiva din cei buni, câtă vreme mai este vreo urmă din vechea stare de pace și de bună înțelegere, înainte ca Bisericile să naufragieze de tot, grăbiți-Vă spre noi, veniți repede, căci asta V-o cerem: preaiubiți frați, întindeți o mână de ajutor celor îngenuncheați! […] Se cere, însă, urgență ca să salvăm pe cei ce au mai rămas.”

Și la noi încă mai stau în picioare destui dintre cei buni: sunt mulți oameni minunați care vin la slujbe, care se roagă și nădăjduiesc în mila și dragostea Domnului, oameni cu bun simț și cu o înțelegere teologică a lucrurilor neașteptată. Ajutîndu-i pe aceștia și lăsîndu-se ajutată de ei, Biserica ar putea pune un început în viețile lor și în viața ei. Dar pentru aceasta ar trebui ca laicii să devină conștienți de natura lor de popor al lui Dumnezeu, din care fac parte și preoții sau episcopii și cu toții din Biserică, împreună moștenitori ai Împărăției.

 

*

 

„Trufia oame­nilor, care nu mai au frică de Dumnezeu, urcă în primele rînduri, afișîndu-și întîietatea în chip simțit cu prețul multor nelegiuiri, încît cel ce defaimă mai tare e socotit drept cel mai vrednic de a ajunge păstor de rang episcopal. Distincția ori gravitatea preoțească a dispărut, lipsesc păstorii care să îndrume cu înțelepciune turma Domnului, în vreme ce vînătorii de măriri folosesc banii bolnavilor numai pentru interesul lor propriu și pentru cadouri. A slăbit asprimea canoanelor, în locul ei a crescut libertatea de a păcătui. Căci cei ce au ajuns la conducere prin strădanii prea pământești își arată mulțumirea față de ei prin aceea că îngăduie celor păcătoși tot ceea ce știu că le face plăcere. Nu mai există o judecată dreaptă, fiecare umblă după poftele inimii, răutatea nu mai are măsură, poporul nu mai cunoaște lege și sfat, mai-marii Bisericii nu mai au curajul să vorbească. Cei ce și-au dobîndit scaunul episcopal prin intervenții sunt sclavii celor ce i-au ajutat să parvină. Pentru unii chiar și apărarea ortodoxiei e născocită ca armă de războire reciprocă, căci sub masca luptei pentru dreapta credință ei își ascund dușmăniile personale.

[…] Am ajuns de rîsul păgînilor, cei slabi în credință șovăie, credința e îndo­ielnică. Ignoranța pune stăpînire pe suflete, pentru că cei ce deformează cre­dința din răutate dau a se înțelege că ei spun adevărul. Gurile celor drepți în cucernicie au amuțit, limba clevetitorilor nu mai cunoaște frîu, cele sfinte sunt profanate, cei mai sănătoși la cap dintre mireni fug de casele de rugă­ciune, văzînd în ele tot atîtea școli ale nelegiuirii, și în pustietăți, printre suspine și lacrimi, înalță spre ceruri inimile lor întrebătoare către Dumnezeu.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistola 92, în Scrieri, Partea a treia, EIBMBOR, București, 1988, p. 267-268)