Lipsa de încredere a majorității populației din România față de autoritățile statului în contextul vaccinării anticovid a fost explicată de autorități într-un mod care nu putea decît să sporească neîncrederea acestui segment al populației. Atitudinea de tipul „bă, proștilor care nu vă vaccinați, de ce sunteți proști și nu vă vaccinați?” este lămuritoare mai degrabă în privința inteligenței celor care au adoptat-o, tratîndu-i pe nevaccinați exact cu suficiența, aroganța și indiferența pe care le-o atribuie, după cum a semnalat-o Alexandru Racu într-un text recent (https://alexandruracu.wordpress.com/2021/10/18/pretul-inegalitatii-si-al-arogantei/ ). Îmi vine totuși greu să cred că un număr mare de oameni și-ar risca viața doar pentru că ar fi orbiți de resentiment, așa cum pare Alex să creadă; de asemenea, ideea că cel puțin o parte dintre cei care s-au simțit trădați cu ocazia referendumului pentru familie din 2018 ar profita acum de ocazie pentru a le arăta celor care au sabotat referendumului cum e să stai acasă mi se pare improbabilă, dacă ținem cont nu doar de faptul că susținătorii referendumului au fost motivați de o responsabilitate creștină care presupune conștiința unui bine comun, ci și de datele care indică un raport demografic invers, vaccinarea anticovid fiind respinsă de aproximativ același procent de alegători care nu au sprijinit referendumul.
Recent am aflat că neîncrederea populației în autorități ar fi un reziduu din comunism („Many Romanians are distrustful of the authorities' pleas to get a vaccine, which is partly a legacy of living under the dictator Nicolae Ceausescu” https://www.euronews.com/2021/10/16/romania-s-hospitals-overwhelmed-with-unvaccinated-patients; vezi și unele detalii suplimentare la https://news.in-24.com/coronavirus/222801.html). Dar dacă lucrurile stau așa, atunci observația nu este prea onorantă pentru reprezentanții actuali ai statului român, care, la peste treizeci de ani de la alungarea dictatorului, reușesc să-i păstreze amintirea vie. La drept vorbind, după cum se poate vedea cu ochiul liber, regimul actual a reușit să devină chiar mai detestat decît regimul comunist, făcîndu-l pe Ceaușescu să pară, prin comparație, o figură benignă.
Însă trimiterea la București a unei delegații OMS condusă de un personaj cu un nume rizibil (Papowitz! Într-o piesă elisabetană, un astfel de nume i-ar fi fost atribuit unui escroc sau unuia sărac cu duhul) ne arată că nici măcar UE și OMS nu mai au încredere în „experții” de la București. Este greu de crezut că neîncrederea forurilor europene în autoritățile din România ar putea contribui la încrederea populației în „experții” autohtoni. Iar dacă adăugăm la faptul că intervențiile străine în sănătatea publică din țările din Lumea a treia au încălcat uneori principii etice, este și mai greu de crezut că experții străini ar putea cîștiga încrederea românilor care, istoric vorbind, au avut suficiente ocazii să se convingă de bunele intenții ale puterilor străine:
„Din perspectiva celor care efectuează studiile, un beneficiu major al țărilor cu venituri mici și medii este că este ușor să înscrie pacienți care sunt dispuși să participe la teste clinice, mai ales dacă sunt săraci.” („From the perspective of those conducting the trials, a major benefit of low- and middle-income countries is that it is easy to enrol patients who are willing to participate, particularly if they are poor.” https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4428044/)
„Țările în curs de dezvoltare servesc adesea ca zone ideale pentru cercetarea clinică. Ultimul deceniu a fost martorul unei extinderi vizibile în cercetarea internațională în domeniul sănătății, în special în testele clinice cu medicamente și vaccinuri finanțate de sponsori din țările bogate, teste realizate în țările în curs de dezvoltare. Populațiile țintă pentru cercetările clinice din țările în curs de dezvoltare nu au adesea acces la îngrijiri de sănătate de bază, nu pot înțelege conținutul cercetării și sunt neputincioase din punct de vedere politic.” („Developing countries often serve as desired locales for clinical research. The last decade witnessed a marked expansion in international health care research, especially in clinical drug and vaccine trials funded by sponsors in wealthy countries and conducted in developing nations. The target populations for clinical research in developing countries often have no access to basic health care, lack an understanding of the research, and are politically powerless.” https://digitalcommons.law.umaryland.edu/cgi/viewcontent.cgi?referer=&httpsredir=1&article=1115&context=jhclp)
„În 2008, Centrul de Cercetare al Corporațiilor Multinaționale a lansat un document cu numeroase exemple ale efectelor dăunătoare ale testelor clinice ne-etice care au avut loc în anii 1990 și în anii 2000 în țările aflate în curs de dezvoltare. Raportul a inclus cazul studiilor clinice din Uganda între 1997 și 2003, cînd femeile care au luat medicamentul anti-transmisiv Nevirapina au prezentat mii de efecte adverse grave (SAE). Aceste simptome au rămas nedeclarate și testele au fost lăsate să continue, ducînd la moartea (de asemenea nedeclarată) a 14 femei. În Hyperabad, India, în 2003, opt subiecți testați au murit în timpul testării medicamentului anti-coagulare Streptokinase. Totuși, cea mai rea parte a fost că subiecții nici măcar nu știau că fac parte dintr-un proces de testare.” („In 2008, the Center for Research on Multinational Corporations released a document full of examples of the detrimental effects of unethical clinical testing that went on the 1990s and throughout the 2000s in the developing world. The report included the case of clinical trials in Uganda between 1997 and 2003, when women taking the anti-transmission drug Nevirapine experienced thousands of serious adverse effects (SAEs). These symptoms went unreported and testing was allowed to continue, resulting in the (also unreported) deaths of 14 women. In Hyperabad, India in 2003, eight test subjects died during the testing of the anti-clotting drug Streptokinase. The worst part, though, was that the subjects did not even know that they were part of a trial.” https://www.theatlantic.com/health/archive/2013/02/testing-drugs-on-the-developing-world/273329/)
O simplă căutare pe internet nu ne ajută să aflăm prea multe despre Heather Papowitz. Specialista OMS în implementarea programelor de sănătate publică a trăit și lucrat în locurile sărace de pe glob precum Burundi, Guinea-Conakry (fosta Guinee franceză) și Caucazul de sud (https://chhs.gatech.edu/conference/2013/speakers/#hpapowitzmdmph). Cu siguranță, experiența acumulată în astfel de țări exotice îi va fi utilă pentru a înțelege mentalitatea unei populații ortodoxe, de cultură latină, din Europa de Est.
Dar poate că la noi problema neîncrederii are o soluție englezească: suntem prea săraci pentru a ne permite lucruri ieftine. Suntem prea încrezători pentru a putea avea încredere în oricine. Încrederea se bazează pe un discernămînt moral, după cum am mai sugerat cu o altă ocazie (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/10/cei-trei-iezi-dintre-care-nu-mai-ramas.html), subiect asupra căruia voi reveni. Iar acest discernămînt moral funcționează diferit: într-o țară creștină prin credință, într-o țară seculară prin încredere. [ Update: Discernămîntul moral îmi orientează încrederea, dar nu poate fi întemeiat pe încredere, ci doar pe credință, adică pe credința că Dumnezeu mă ajută să iau alegerile bune.] La noi încrederea înseamnă credință, un aspect esențial pe care creștinii liberali par incapabili să-l priceapă atunci cînd îi cer populației să-și manifeste credința prin încredere. Faptul că la noi încrederea este determinată de credință ne poate ajuta să înțelegem mai bine de ce pentru unii creștini ortodocși acceptarea vaccinului reprezintă o lepădare de Dumnezeu. Este comod să rîdem (ori să ne îngrozim) cînd auzim de asemenea reacții, însă în felul acesta ratăm înțelegerea unor lucruri esențiale, contribuind astfel la sporirea neîncrederii generale. Dacă lucrurile stau așa, atunci în acest punct de confruntăm cu principala dificultate de a înțelege prudența majorității populației românești în raport cu încrederea manifestată în restul țărilor europene.
Capitalul social
din România nu este determinat în primul rînd de o identitate și de un set
comun de valori, ci de credința ortodoxă. Identitatea și valorile sunt întemeiate
pe credință, așa cum se-ntîmplă la orice popor care s-a format în credință.
Neîncrederea în autorități și în societatea civilă nu este neapărat un simplu
mecanism defensiv psihologic; în cazul românesc, ea trebuie văzută mai ales ca
o reacție culturală la efortul mediului secular de a desprinde încrederea de
credință și de a o reîntemeia în valori civice care ar favoriza răspîndirea
democrației și urmărirea prosperității (în sensul propus de Fukuyama în Trust: The Social Virtues and the Creation of Prosperity). Noua normalitate are nevoie de o întemeiere a noului consens public într-o nouă încredere.
