vineri, 31 octombrie 2025

„Celălalt părinte” și influența lui destabilizantă

 


De această dată vă rog să răspundeţi în calitate de părinte: de ce rolul mamei este fundamental în formarea personalității armonioase a copiilor?

Da, este fundamental, deși să știți că am văzut și cazuri în care tatăl era mult mai puțin prezent în familie, dar reușea să aibă o influență mai mare asupra celor mici. Din păcate, uneori această influență poate fi și destabilizantă. Drumul binelui e un pic mai anevoios. Așadar, dacă mesajele părinților sunt în opoziție, poate fi mai ușor pentru părintele care vine cu un mesaj mai atrăgător, chiar dacă el petrece mai puțin timp cu copilul. Văd asta în meseria mea, la unele familii divorțate, când sunt cazuri de părinți care ajung să concureze pentru afecțiunea copilului. Atunci părintele care impune un program, o disciplină, ajunge să piardă rapid teren dacă celălalt părinte vine, chiar și din când în când, doar cu oferte de divertisment: stăm pe ecran cât vrem, ne culcăm la orice oră, mergem în mall la fast-food sau în excursii. Toate bune și frumoase acestea, poate nu sunt rele în sine, dar devin treptat nocive, fără contraponderea care se referă la un pic de responsabilitate, la lecții sau la un program rezonabil de somn, de exemplu. Deci voiam să vă spun că rolul mamei, da, este fundamental, cu condiția ca tatăl să nu vină programatic, regulat, în opoziție cu mesajul ei. Eu am noroc în familie că sunt pe aceeași lungime de undă cu soțul meu, așa că îmi este foarte ușor. Dar altfel poate să fie o mare, mare provocare. Una care se rezolvă doar prin rugăciune și prin sfatul duhovnicului. Este nevoie de echilibru care se poate obține cu răbdare, nădejde și dragoste.” (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/interviu/relatia-dintre-scoala-familie-si-credinta-in-educarea-copiilor-199784.html subl. ns., G. F.)

 

miercuri, 29 octombrie 2025

De ce moartea este dreaptă chiar dacă este nefirească?

 

Dacă au mai fost și alte morți nedrepte în istorie, atunci a afirma că moartea lui Hristos este singura moarte nedreaptă (cum am făcut la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2025/10/gindul-de-zi-261.html), reprezintă o eroare. Ideea textului meu este bazată însă pe faptul că, potrivit învățăturii creștine, toți oamenii în afară de Hristos trebuie să moară printr-o moarte care, din cauza nedreptății păcatului, nu poate fi decît dreaptă.

Desigur, există numeroase cazuri în care oamenii mor în moduri nedrepte. De pildă, moartea oricărui copil, indiferent de circumstanțe, este un scandal atît de mare încît doar jertfa Fiului întrupat le permite credincioșilor să-și păstreze credința în Dumnezeu. Hristos a alungat de altfel moartea de trei ori (în cazul lui Lazăr, al fiicei lui Iair și al fiului văduvei din Nain) tot așa de ușor cum a potolit valurile și vîntul aducător de moarte: toți sinopticii menționează frica ucenicilor, convinși că nu mai aveau scăpare, că urmau să moară dintr-o clipă în alta. Experiența lor pe mare le permitea să evalueze corect gravitatea situației în care se aflau, de unde și precipitarea lor: „Doamne, mîntuiește-ne, pierim” (Matei 8, 25), „Învățătorule, nu-Ți este grijă pierim?” (Marcu 4, 38), „Învățătorule, Învățătorule, pierim.” (Luca 8, 24). Foarte probabil, ucenicii urlau aceste cuvinte la Hristos, nu doar pentru a acoperi zgomotul furtunii și pentru a-l trezi mai repede, ci pentru că erau conștienți că se aflau deja pe pragul morții, precum era fiica lui Iair atunci cînd mai marele sinagogii l-a implorat pe Hristos să vină cît mai repede la el acasă. După ce Hristos potolește furtuna, toți sinopticii relatează uimirea ucenicilor cu privire la puterea lui Hristos de a porunci vînturilor și apei, însă acest episod, petrecut înainte de aducerea la viață a celor trei morți, îi pregătea de fapt pe ucenici pentru credința în puterea absolută a lui Hristos nu doar asupra naturii, ci și asupra supranaturii și anti-naturii, asupra animalelor, oamenilor, îngerilor și demonilor, pămîntului și cerului, iadului și Împărăției, asupra vieții și morții deopotrivă. Puterea absolută a lui Hristos este revelată gradual, pe măsură ce puterea de înțelegere și de credință a ucenicilor crește. 

Nu ar fi trebuit atunci ca manifestarea puterii lui Hristos asupra morții să fie recunoscută de evrei ca un semn decisiv al identității lui mesianice? Fenomenul învierii este atît de nefiresc încît le apare martorilor celor trei minuni total inexplicabil și cu atît mai înfricoșător cu cît îi obliga să admită că Hristos nu putea fi altcineva decît Dumnezeu însuși. Însă aceasta era o concluzie la care nici un evreu nu putea ajunge decît cu prețul propriei vieți și chiar al mîntuirii, fiind considerată de interpreții vicleni ai Legii o lepădare de Dumnezeu. Tocmai de aceea, liderii evrei iau decizia, după cum vedem în capitolele 11 și 12 din Ioan, de a-l ucide nu doar pe Hristos, ci și pe Lazăr, dovada vie, ca să spun așa, a puterii lui Hristos asupra morții, prin care era revelată și demonstrată natura Sa dumnezeiască.

 Prin urmare, dacă ar exista și morți nedrepte, jertfa Fiului întrupat nu doar că nu are sens. Pentru că nu mai este necesară. Dar moartea în sine, deși nefirească în planul lui Dumnezeu, este dreaptă din cauza păcatului și, de altfel, ea împiedică înveșnicirea înstrăinării de Dumnezeu adusă de păcat. Prin urmare, a susține că au existat sau că pot exista morți nedrepte în sine, și nu din cauza circumstanțelor, este tot atît de greșit precum a susține că toate morțile sunt drepte și probabil că în mintea multora dintre noi se amestecă cîte ceva din ambele perspective, amestec pe care îl vedem în cazul tîlharului cel rău, care își manifestă satisfacția pentru moartea unui nevinovat în timp ce refuză să admită că există nevinovați. În oricare din cele două cazuri riscăm să-l acuzăm pe Dumnezeu pentru moartea noastră și să ne îndreptățim pe noi în încercarea de a ne coborî de pe cruce ori cel puțin de a cere eliberarea altora dintre noi, ale căror cruce și moarte par ceva mai nedrepte decît ale noastre.

Cînd tîlharul bun îl ceartă pe celălalt, spunîndu-i „Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osîndă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Luca 23, 40-41), el vorbește pentru întreaga umanitate căzută, a cărei singură șansă era moartea celui care nu trebuia să moară, fiind nesupus morții. Hristos îi răspunde în numele umanității restaurate, mîntuite. Este o parte fundamentală a dialogului final dintre noul și vechiul Adam, care culminează în Cele Șapte rostiri de pe Cruce. 

Ceea ce este jertfit ori, în cazul lui Hristos, se jertfește, nu poate aduce curățirea decît dacă este curat, nu poate aduce iertarea decît dacă nu are nevoie de iertare, nu poate aduce salvarea decît dacă nu are nevoie de salvare și nu poate aduce viața decît dacă nu trebuie să moară. Dacă există fie și o singură altă moarte nedreaptă în istorie, pe lîngă cea a lui Hristos, atunci există cel puțin un caz în care cineva nu a avut nevoie de Hristos pentru a se mîntui, anulînd astfel caracterul unic, irepetabil și indispensabil al jertfei Sale.  

 

marți, 28 octombrie 2025

Despre iubirea nebună și cea normală de Dumnezeu

 

Din cîte am citit, nu este chiar atît de greu să devii sfînt: trebuie doar să-ți placă de Dumnezeu atît de mult încît să ajungi pînă la urmă să-L iubești, ceea ce te face să te străduiești nu doar să nu-L superi, ci mai ales să-L bucuri. Îl bucurăm pe Dumnezeu nu doar cînd nu ne plac lucrurile care nu-i plac Lui, ci mai ales cînd ne plac lucrurile care-i plac Lui. Oamenii care trăiesc așa trăiesc pe placul lui Dumnezeu, adică în sfințenia Lui. De aceea sunt sfinți. Trăind în felul acesta, sfinții îi arată lui Dumnezeu că le place de El atît de mult încît îndrăznesc chiar să-L iubească, fără să le mai pese prea mult dacă lui Dumnezeu îi place lucrul acesta sau nu. Se pare că asta îi place lui Dumnezeu în mod special: ca iubirii Lui nebune, omul să răspundă cu o iubire nebună.

Grav nu este că nu suntem cu toții sfinți, ci că nici măcar nu ne propunem asta. Se pare că doar sfinții vor să-l iubească pe Dumnezeu; noi, ceilalți, ne mulțumim să ne lăsăm iubiți de Dumnezeu. În ciuda aprecierii de care se bucură Evdokimov în ortodoxia românească, mi se pare că replica omenească la iubirea lui Dumnezeu (prezentată pe larg în cartea sa  Iubirea nebună a lui Dumnezeu, vezi în special capitolul 3, punctul 7), a fost ignorată. Este greu de spus în ce măsură este vorba doar de o scăpare sau dacă revelarea caracterului nebunesc al iubirii lui Dumnezeu a fost atît de copleșitoare încît mediul ortodox nu a mai fost capabil să vadă și reflectarea ei în răspunsul sfinților sau dacă ortodoxia românească se consideră pur și simplu prea cuminte pentru a-și permite manifestări nebunești. Cert este că ignorarea caracterului nebunesc al iubirii de Dumnezeu ne permite să mizăm cu atît mai mult pe nebunia unui Dumnezeu care ne iubește mai ales atunci cînd preferăm compania unor escroci sentimentali, care cel puțin în ultimele două decenii au fost primiți atît de bine în BOR.

Ambele situații descrise mai sus, și anume cea în care ne plac lucrurile care-i plac lui Dumnezeu și cea în care nu ne plac lucrurile care nu-i plac Lui prezintă anumite dificultăți pentru noi: lucrurile care-i plac Lui ne-ar plăcea poate și nouă dacă nu ne-ar face să fim ori cel puțin să părem slabi, iar lucrurile care nu-i plac Lui nu ne-ar plăcea poate nici nouă dacă nu ne-ar oferi cu adevărat ceea ce ne promit, adică putere.

Chiar dacă lucrurile care ne plac nouă, dar nu-i plac Lui, nu sunt întotdeauna mai puternice sau măcar la fel de puternice precum lucrurile care le plac altora, ele au întotdeauna mai multă putere asupra lucrurilor care-i plac Lui decît au lucrurile care-i plac Lui asupra lucrurilor care ne plac nouă. De lucrurile care ne plac nouă trebuie să ne lepădăm, atît sunt de puternice; lucrurile care-i plac lui Dumnezeu putem doar să le pierdem, atît sunt de slabe.

Pentru ca nu cumva credincioșii să ajungă la un conflict interior care să-i determine să aleagă între lucrurile puternice și cele slabe, între cele care le plac lor și cele care-i plac lui Dumnezeu și să vadă în Biserică un depozit de lucruri slabe, clerul a reușit să-i facă pe să creadă că lucrurile care le plac lor ajung pînă la urmă să-i placă și lui Dumnezeu, întrucît sunt lucruri puternice și sunt puternice pentru că sunt lucrurile noastre. În noua ortodoxie din România, iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru om devine o iubire normală, care primește răspunsul iubirii noastre normale: este normal să-l iubim pe Dumnezeu de vreme ce și El ne iubește chiar dacă trăim doar pe placul nostru.