Kurt Vonnegut și-a dedicat volumul de amintiri Palm Sunday „verilor mei de pretutindeni din familia de Saint André”. „de Saint André” era numele de familie al unei stră-străbunice materne a lui Vonnegut, iar mama lui credea că asta însemna că se trăgea din nobili (Palm Sunday: An Autobiographical Collage, New York, Dell Publishing, 1984, © 1981, p. xvii-xviii). „Această convingere a mamei mele era inocentă și de aceea nu trebuie ironizată sau disprețuită”, previne Vonnegut. De fapt, dimpotrivă: tocmai pentru că lucrurile inocente au devenit atît de rare, ele trebuie prețuite ca ceva nobil. Calitatea unui lucru, noblețea lui este determinată atunci de inocența lui în primul rînd, sugerează Vonnegut aici, ceea ce subliniază calitatea creștină a intuiției și sensibilității lui Vonnegut.
În încheierea introducerii, Vonnegut menționează observația unui actrițe, care i-a spus la un moment dat: „Știi care-i problema cu New York-ul? Este un oraș în care nimeni nu crede că inocența există”. Pentru Vonnegut, o astfel de situație era cu atît mai complicată cu cît, potrivit propriei sale declarații, cărțile lui „au încercat să susțină că indiferent de cît de neplăcut, nătîng sau glorios sau în vreun alt fel ar fi comportamentul omenesc, el este în general inocent”. Constatarea actriței restrîngea astfel posibilitatea ca în New York să existe descendenți de-ai lui de Saint André, chiar dacă era și este foarte probabil ca măcar unii new-yorkezi să se considere inocenți în ciuda faptului că nu credeau în existența inocenței. De pildă, nu știu dacă în România există vreun singur om din fiecare din cele două tabere dominante care să nu se considere astfel: inocența este asigurată pentru naționaliștii mistici prin apartenența lor la neamul absolut așa cum revendicarea identității occidentale le asigură celor din tabăra opusă capitalul de sfințenie civică. Descendența din neamul pur sau din societatea civilă necoruptă îi face și pe unii, și pe ceilalți, să se considere membrii ai adevăratei și singurei familii de Saint André. Dar această pretenție nu este inocentă, ci una care murdărește inocența și compromite noblețea.
„Cine locuiește în castel acum?” întreabă Vonnegut în a doua parte a dedicației menționate. Răspunsul este, cel puțin pentru România: două grupuri de impostori.
