Cînd piticii decid că înălțimea depinde de felul în care fiecare individ dorește să se identifice, cînd cei fără voce și fără nici un talent artistic decid că vocea și talentul pot fi demonstrate doar prin convingerea cuiva că le posedă, cînd cei lipsiți de conștiința istoriei se simt îndreptățiți să o controleze, asta nu le dă dreptul oamenilor normali să se simtă mai înalți decît sunt în realitate, celor cu voce că au o voce mai bună decît în realitate iar celor înzestrați cu simț istoric că sunt mai îndreptățiți să controleze istoria. Simplul fapt că adversarul meu este orbit de vanitate nu ar trebui să-mi ofere motive de satisfacție și cu atît mai puțin să-mi justifice propria vanitate. Dacă, față de monumentul autoglorificării lumii bune reprezentat de piesa „Cînd rinocerii”, ne considerăm mai buni decît cei care se simt reprezentați de mesajul piesei, atunci înseamnă că am căzut în aceeași capcană a autoglorificării și, prin urmare, ar trebuie să ne disprețuim și pe noi în egală măsură. Înseamnă că suntem și noi un fel de pitici, doar că avem alte standarde pentru propria statură – de pildă, înălțimea neamului, pe care mi-o însușesc ilicit, ignorînd diferența tragică dintre statura mea și cea a strămoșilor. Înseamnă că suntem de fapt la rîndul nostru o specie de rinoceri iar ceea ce ne place să numim război cultural nu este decît un nou război între rinoceri.
