În religia românismului, credința în Dumnezeu te unește cu neamul român. Unirea cu propriul neam este destinul ultim al individului în orice etno-naționalism mistic. Dar pentru individul care presupune că-ți poți alege neamul, sexul, identitatea, divinitatea care-ți convin în funcție de prestigiul lor actual (impus de clasele dominante prin mașinăria mass-mediei care moderează și modelează rețelele de socializare), Dumnezeul care te unește cu un neam inferior este un Dumnezeu inferior. Această credință în neamul care-ți convine pentru că este unul măreț, obligatoriu un neam ca afară, a fost exprimată de comentatorii care au criticat intervenția dlui Mircea Platon prin care acesta compara într-o postare pe contul său de facebook simpatia globală de care se bucură ritualul executat de jucătorii Norvegiei înaintea începerii unui meci cu îngrijorarea globală cu care ar fi privit un ritual colectiv creștin al jucătorilor unei naționale considerate creștină.
În ce măsură autorii comentariilor negative la postările dlui Platon pe acest subiect sunt sau nu boți mi se pare secundar. De fapt, încercarea de a compromite poziția pro-norvegiană și în mod explicit anti-românească și anti-creștină a comentatorilor respectivi prin această sugestie este riscantă, avînd în vedere că adepții religiei românismului demonstrează că au o gîndire la fel de mecanică, de repetitivă, de unilaterală și de simplistă. În definitiv, ambele tabere sunt robotizate, fiind marcate în egală măsură de gîndirea de grup. Ambele tabere consideră că atașamentul față de propriul grup reprezintă credința adevărată în timp ce critica formulată de grupul străin reprezintă un act sacrileg față de Dumnezeul care-i unește cu ceea ce le convine.
