Scopul oricărei revoluții, indiferent că este progresistă ori pretins conservatoare, este o întoarcere pe dos a omului în felul în care mantaua unei caracatițe este întoarsă pe dos astfel încît caracatița intră într-o stare de șoc și de sufocare. În cazul omului, această stare este numită criză. Criza a început pentru români odată cu procesul întoarcerii lor pe dos inițiat în decembrie 1989.
Omul nu ar dori și nu ar participa la întoarcerea lui pe dos dacă cei în care are încredere nu l-ar asigura că această întoarcere pe dos este o schimbare, o înnoire, o șansă de a lua viața de la început într-o direcție bună. Comunismul nu a reușit să întoarcă omul pe dos deoarece oamenii nu aveau încredere în ei. Ființele vertebrate, libere și raționale nu pot fi întoarse pe dos decît în măsura în care acceptă acest lucru, dar chiar și atunci îl acceptă doar dacă sunt făcute să creadă că prin această întoarcere pe dos ele se întorc la sine, se întorc în sine, devin în sfîrșit ele însele.
Oamenii care au acceptat această întoarcere pe dos se transformă cu adevărat, în sensul că devin niște ființe nevertebrate, nelibere și iraționale, precum indivizii care formează majoritatea populației actuale și care pot fi întîlniți în orice moment peste tot în noua Românie întoarsă pe dos.
