Crima cea mai teribilă realizată de comuniști nu constă în eliminarea fizică ori socială a elitelor, în multe cazuri deja stricate prin alienarea lor de popor și mai ales de creștinism, ci în efortul lor de a aliena acest popor prin îndepărtarea lui forțată de locul lui propriu. Ceea ce adversarii comunismului evită să recunoască este că sursele, rădăcinile poporului român au fost cele afectate de comunism în primul rînd, atitudine care dezvăluie în fond propria lor înstrăinare de popor și înclinația lor revoluționară înnăscută.
În comunism, toți românii au avut domiciliu forțat, chiar și cei cărora li s-a permis să rămînă în propriile locuințe. Efortul revoluției comuniste a reușit doar parțial întrucît nu a putut anula relațiile de rudenie, de vecinătate și parohiale dezvoltate de cultura locului. Revoluția începută de comuniști s-a încheiat cu succes de-abia în perioada post-comunistă sub învăluirea anti-comunismului care i-a asigurat legitimitatea. Orice revoluționar antirevoluționar se va strădui să refacă această învăluire în primul rînd prin importanța mai mare pe care o atribuie neutralizării elitelor decît alienării poporului și, în al doilea rînd, prin identificarea masei actuale de alienați cu poporul, cu România profundă.
Deși se declară antirevoluționar, suveranistul sprijină și se folosește la fel ca europatul de programul totalitar de dislocare a indivizilor și comunităților pentru a construi rețele umane la fel de artificiale, în ciuda faptului că suveranistul va pretinde că bula pe care o administrează reprezintă „poporul” sau „neamul”, la fel de străine de popor și de realitate ca „societatea civilă” administrată de celălalt tip de revoluționar, eurocentristul.
