Dl Mircea Platon întreabă cum a fost posibil ca, în numele anticomunismului, românii să adere exact la valorile comunismului (https://www.facebook.com/mircea.platon/posts/pfbid0nqDuDyYsp5s9rHyQDxSTHL28f8DWdNX43LBr8LTpk3n6die7jX96bWMdc3p1eLyBl?locale=ro_RO). Răspunsul este același ca în cazul naționalismului românesc recent care, în numele creștinismului, a aderat la valorile anticreștine, recuperînd mistica legionară a sîngelui: prin redefinire. Redefinirea a funcționat pentru că a fost realizată de oamenii în care populația a avut încredere în virtutea prestigiului lor intelectual și moral, trăsături care la români coincid, astfel încît cine este cine este deștept și are școală este văzut neapărat și ca un reper moral, în timp ce doar un prost ar putea avea încredere într-un om cinstit a cărui inteligență nu a fost verificată și confirmată de opinia publică, de CV ori cel puțin de poze de suflet cu ființe și lucruri reprezentative de la pisici la români în costum tradițional și de la biserici ortodoxe la peisaje nealterate de istorie.
Cînd discută istoria convertirii românilor la spiritul Uniunii Europene, criticii naționaliști ignoră sistematic că misionarii acestei convertiri și cei care au ascuns caracterul progresist și anti-creștin al acestui spirit nu proveneau din stînga culturală, care abia se născuse la vremea respectivă, ci erau mentorii conservatori și de dreapta ai societății românești (și anume, grupul coagulat în jurul lui Pleșu, Liiceanu și Patapievici). Uniunea Europeană era prezentată ca expresia politic-administrativă a ordinii liberale întemeiată pe domnia legii și pe drepturile omului. Puțini dintre români au fost capabili să vadă și încă și mai puțini dispuși să recunoască public (cred că Alexandru Paleologu este unul dintre ei) măsura în care aceste drepturi se refereau în realitate la un om nou, cu drepturi noi, care de fapt erau drepturi asupra omului vechi și, mai precis, orientate împotriva omului vechi: manifestațiile din Piața Universității din 1990 erau în favoarea acestui om nou, iar, dacă ar fi reușit, România ar fi devenit în scurt timp cea mai progresistă țară din fostul bloc comunist. Tot astfel, românii care au ratat tranziția spre omul nou (principalul scop al tranziției din ordinea comunistă, anti-umană, spre cea neo-umană, proces cuprinzător din care tranziția de gen este mai degrabă un experiment izolat), au tranziționat spre un fals om vechi proiectat de gînditori conservatori pentru care credința ortodoxă era doar un element, chiar dacă unul esențial, al credinței cuprinzătoare în neam. Neamul devenea astfel tot mai absolut pe măsură ce omul nou al noii Europe își dădea arama pe față, fără ca vreunul dintre părinții spirituali ai acestei „renașteri” naționaliste să fie dispus să recunoască deformările teribile produse de îndepărtarea de persoană cauzată de convertirea la neam. Astfel, persoana, ținta specifică a creștinismului, a fost eliminată de adversarii ei tradiționali (gnosticii, agnosticii și ateii) cu sprijinul conservatorilor creștini-ortodocși și în cadrul unei relații de tipul love-hate, în ciuda faptului că unii dintre acești mărturisitori creștini conservatori vedeau persoana ca pe o condiție a recuperării viziunii creștine cu mai bine de cincisprezece ani în urmă (cf. Mircea Platon, „Ce-a mai rămas de apărat?” în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A treia forță: România profundă, Editura Logos, 2008, p. 21-28).
În ciuda aparențelor, naționaliștii creștini și progresiștii seculari se confruntă în numele unor tipuri opuse de oameni noi și, de fapt, omul vechi este cu atît mai greu de salvat cu cît natura lui este redefinită de naționaliști prin integrarea lui în ordinea utopiei colective a neamului absolut.
