Ortodoxia românească și pelagianismul

Refuzul ortodox și catolic de a admite corupția totală a naturii umane prin păcat, precum și importanța acordată faptelor și liberului arbitru i-au făcut pe reformatori să acuze cele două tradiții creștine de pelagianism. Dincolo însă de justificările teologice ale antropologiei ortodoxe (sau catolice) în legătură cu raportul dintre natură, libertate și har, există în cadrul ortodoxiei românești contemporane o predispoziție de validare a intelectului care favorizează un tip de pelagianism identificabil nemijlocit în prestigiul de care se bucură intelectualul în Biserică (inclusiv în confesiunile neoprotestante din România). 

Autoritatea publică de care s-au bucurat intelectualii creștini mai ales în perioada regimului Băsescu corespundea în plan secular aurei sacramentale care le-a fost recunoscută de liderii ortodocși (vezi, de pildă, la https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei), astfel încît intelectualul ortodox a fost treptat asimilat noului făcător de minuni, un maestru al logosului care-i permite să ofere, prin interpretare, accesul la realitate. Cu rezerva limitării femeii la rolurile ei tradiționale (maternitate sau monahism), refuzînd în practică, dincolo de declarațiile publice generoase, posibilitatea împlinirii în Biserică a unei vocații intelectuale feminine (aspect asupra căruia sper că voi putea reveni în curînd), clerul ortodox înalt și în special cel din mediul universitar s-a raportat la intelectualii creștini de dreapta ca la un model de slujire laică în spațiul public, în ciuda faptului că această slujire nu făcea decît să subordoneze ortodoxia unor scopuri seculare sau neognostice (am scris repetat despre asta pe acest blog, vezi de pildă la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/search?q=s%C4%83rb%C4%83toarea+recoltei, la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2017/06/biserica-ortodoxa-personalitatilor.html sau la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/01/marea-unire-si-elita-cea-mica.html.)  Acest lucru explică faptul pentru care nici una dintre afirmațiile discutabile sau vizibil eronate formulate în plan teologic de oricare dintre acești intelectuali nu a fost niciodată contestată public de vreunul dintre teologii ortodocși profesioniști. Din nefericire, lipsa lor de reacție nu poate fi pusă pe seama proverbialei lor apatii bizantine: în ciuda unor sechele levantine evidente, clerul ortodox „angajat” este capabil să reacționeze prompt și, de regulă, disproporționat, față de intervențiile penibile ale unor Iulian Bulai sau Andrei Caramitru, în ciuda faptului că aceștia reiau uneori exact acele teme subversive care, dacă ar circula în zona de influență a domnului Andrei Pleșu, nu ar întîmpina din partea ortodoxă nici o obiecție (am abordat subiectul pe larg la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-i.html).

Cum se explică faptul că teologii și clerul ortodox nu au intervenit niciodată în fața deformărilor la care intelectualii de dreapta au supus adevărul de credință? Răspunsul nu este decît unul singur: teologii și clerul ortodox sunt complici cu elita de dreapta la falsificarea ortodoxiei. Ortodoxia însăși este, în urma acestei îndelungate alianțe în rău, la capătul unui reușit proces de mutație teologică (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/04/ortodoxia-simbolica.html).

Era inevitabil prin urmare, ținînd cont de autoritatea acumulată în BOR a pelagianismului camuflat în umanism creștin sau gîndire conservatoare ca, la moartea regretabilă a lui Răzvan Codrescu, nimeni din lumea ortodoxă să nu îndrăznească să precizeze faptul că cel răposat nu a fost doar un intelectual ortodox, ci și un prădător de talie mijlocie, ale cărui acțiuni au favorizat deformarea conștiințelor creștine conservatoare nematurizate prin orientarea lor pe liniile moarte, sau mai bine zis pe liniile morții asigurate de neolegionarism sau de Marea Tradiție gnostică.

Într-o biserică trează, Codrescu ar fi fost perceput ca un braconier. Într-o biserică pelagiană, precum BOR astăzi, unde copiii sunt lipsiți de păcat (https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2019/10/ortodoxia-pentru-ingerasi.html) și unde intelectualii au depășit păcatul prin asceza și harul discursului, Răzvan Codrescu este descris în comunicatul Patriarhiei ca un „apologet și elegant mărturisitor al spiritualității ortodoxe” (https://basilica.ro/patriarhia-romana-transmite-condoleante-la-moartea-lui-razvan-codrescu-apologet-si-elegant-marturisitor-al-spiritualitatii-ortodoxe/). Cu binecuvîntarea Patriarhiei, lucrarea de pervertire a spiritualității ortodoxe va putea continua astfel netulburată și după plecarea din această viață a autorului ei.  

 

„Multă pacoste și grele nevoi...”

 

„Era prin cîșlegile Crăciunului dela începutul anului 1785.

Multă pacoste și grele nevoi se mai abătuseră asupra țării Moldovei, în acest urgisit veac.

Necontenitele lupte pentru Domnie, între pămîntenii dornici să pună stăpînire pe scaunul străluciților Voevozi de odinioară, plătindu-și împlinirea gîndului lor de totdeauna nu numai cu pungi grele cu aur, ci, adesea ori chiar cu viața, sleiseră cu totul bogățiile blagoslovitului pămînt.

Atîta amar și bătaie de joc și-au făcut de biata țară, încît și Turcii scîrbiți de frămîntările moldovenilor, veșnic nemulțumiți și lesne vărsători de sînge nevinovat, au hotărît să trimită dela Țarigrad, Domn străin de neam și lege.

Deabea atunci a început jalea cea mare, pentru moșia lui Ștefan cel Sfânt.

Orice vîntură lume din mahalaua Fanarului, poftitor să se îmbogățească, era destul ca prin scumpe daruri și oarecarea vicleșug, să capete bunăvoința Padișahului sau a unuia dintre Vizirii mai apropiați de tronul împărătesc ori prietenia unei cadîne lacome de podoabe – și, firmanul de domnie în scaunul moldovenesc, repede era întărit cu pecetea celui ajuns stăpîn, nu numai pe avutul dar și pe viața vitejilor de altă dată.

Rînd pe rînd s-au perindat, cîte un an ori doară cîteva luni, toți veneticii Orientului, pe scaunul de la Ieși.

[…] Au murit Domnitorii buni, răi, precum le-au fost sufletele și dorurile, sămănînd sărăcia și desnădejdea printre locuitori, dar Ieșul a urmat să-și vadă de necazuri, batjocorit de străini și mult iubit de cei carii s’au născut pe ulițele lui.

[…] Mai stă scris în hronicul moldovenesc, cum cu toată tristețea veacului, zaiafeturile la Curte nu se mai sfîrșeau, iar Ieșul părea mereu în sărbătoare, mult mai fiindu-le pe plac vremenicilor Domni, să ducă o viață de trîndăvie și veșnică desfătare.

La vremea prînzului, în fiecare zi, se adunau tîrgoveții și calicimea să caște gura la meterhaneaua pusă să cînte în galeria turnului de la Curtea domnească, pentru înveselirea oaspeților poftiți de Vodă să ospăteze cu el.

Fiindcă n’au venit acești «fanarioți» - precum i-a botezat cronicarul – numai cu sufletul lacom de avuții și cu nenumărate neamuri și slugi, flămînde; au adus cu ei și toate obiceiurile Orientului, smintind mințile boerilor și otrăvind tihna vieții de pînă atunci, a celor nedeprinși cu «englenge», văzute pe la seraiul Sultanului, în Țarigrad.

Domnitorii aceștia n’au sărăcit numai țara, au zdruncinat din temelii așezări de veacuri.”

Adrian Pascu, Barbu Lăutarul. Imaginea vieții celui mai zbuciumat veac, Iași, Editura Librăriei „Ath. Gheorghiu”, Tipografia Victoria, 223 p. (f.a.), pp. 7-10.

Prislop

 

Potrivit dicționarului, prislopul este o „trecătoare îngustă între munți, situată la înălțime și avînd formă de șa”. Fiind îngustă și situată la înălțime, acest tip de trecătoare nu este prielnică locuirii. Te poți stabili într-un astfel de loc doar dacă locuirea ta se supune trecerii, înălțimii și căii înguste. O astfel de locuire nu este locuire în sensul obișnuit al termenului, ci este mai degrabă o petrecere, adică un mod de viețuire, o „ducere a vieții sau ocuparea timpului într-un anumit fel, într-un anumit loc, o anumită perioadă; viețuire, trăire”. Este o locuire improprie omului care preferă să ocolească, ori, în cel mai rău caz, să traverseze în grabă locurile înguste și aflate la înălțime. Omul nu poate locui într-o ambianță care permite doar viețuirea orientată ca trecere. Nu este de mirare că Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop „a fost împușcat din nebăgare de seamă de doi vânători, care neștiind că trăia cineva acolo, îl luaseră drept o fiară a pădurii” (https://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_de_la_Prislop). O altă sursă precizează: „în timp ce își făcea o fereastră la chilie” (https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-ioan-de-la-prislop)

Între timp, prislopurile s-au umplut de pensiuni pitorești, fiarele au fost alungate din pustietate, iar oricine seamănă cu o ființă omenească este vînat pentru ca nu cumva vocația înălțimii să se trezească iarăși în oameni.

 

Victoria cu orice preț

 

Rigiditatea cu care autoritățile de la noi abordează subiectul vaccinului amintește de inflexibilitatea cu care Hitler privea deznodămîntul războiului: victorie totală sau înfrîngere totală (cf. Ian Kershaw, The end: the defiance and destruction of Hitler’s Germany, 1944–1945, The Penguin Press, 2011, p. 11. Vezi o recenzie utilă a cărții, carte publicată de altfel și în românește de editura Corint în 2013, la https://www.theguardian.com/books/2011/sep/16/ian-kershaw-the-end-review) În cazul nostru, alternativa contemplată de autorități este victoria prin vaccin sau autodistrugerea prin el. Altă soluție, chiar dacă există, este inacceptabilă întrucît ar implica recunoașterea asumării unei politici greșite care a produs un număr semnificativ de victime. Dar o astfel de atitudine face din păcate inevitabilă compararea situației noastre cu cea a regimurilor totalitare.

Aspectul pe care vreau să-l semnalez acum este că autoritățile implicate în campania forțată de vaccinare anticovid par dispuse, exact ca cele naziste, să execute ordinele pînă la capăt, cu orice preț. Cazul lui Matei Strugurel, românul condamnat la un an de închisoare cu executare pentru zădărnicirea combaterii bolilor pentru că a încercat să fugă de internarea forțată în ciuda faptului că nu era bolnav de covid (https://adevarul.ro/locale/buzau/strugurel-roman-condamnat-zadarnicirea-combaterii-bolilor-ajunge-inchisoare-1_61018a815163ec4271894885/index.html) nu reprezintă doar un caz izolat de exces de zel din partea autorităților, ci ne demonstrează că măsurile luate, chiar în mod nejustificat, se aplică în mod necondiționat. Instaurarea totalitarismului medical presupune dezvoltarea și consolidarea rețelelor de urmărire și control, precum înființarea centrelor de testare și vaccinare anticovid din școli, corespondentul fortificațiilor și obsesiei militariste din statele totalitare.

În introducerea cărții sale, Kershaw amintește un episod întîmplat frecvent în ultimele zile ale Germaniei naziste. În ziua de 18 aprilie 1945, pe cînd trupele americane se află în apropierea orașului Ansbach, comandantul militar al orașului, Ernst Meyer, un nazist fanatic, colonel din Luftwaffe în vîrstă de 50 de ani, cu un doctorat în fizică, insistă în organizarea rezistenței pînă la ultimul om, în ciuda faptului că majoritatea trupelor germane se retrăseseră spre sud. Din acest motiv, Robert Limpert, un student la teologie în vîrstă de 19 ani, inapt medical pentru serviciul militar se decide să acționeze pentru a împiedica distrugerea inutilă a orașului. Pe la începutul lunii aprilie, Limpert împrăștiase deja manifeste prin care cerea capitularea orașului către Aliați. Acum, în ziua de 18 aprilie, în jurul orei 11 a.m., Limpert taie liniile telefonice care legaseră baza militară din oraș de unitatea militară germană dinafara orașului (dar care acum nu mai erau în uz, însă Limpert nu știa asta). Este surprins de doi băieți, membri Hitlerjugend, care-l raportează. Limpert este arestat și, în urma unui proces de cîteva minute, este condamnat la moarte. În timp ce îi este fixat ștreangul la gît, Limpert reușește să scape și să o ia la fugă, dar este prins după cîteva sute de metri, bătut și tîrît de păr înapoi la locul de execuție. Kershaw precizează: „nimeni din mulțimea adunată nu protestează sau încearcă să-l ajute. Dimpotrivă, unii cetățeni îl iau la pumni și la șuturi.” Lațul este pus din nou, nodul strîns, dar funia se rupe sub greutatea trupului tînărului. Încercarea următoare reușește însă: cîteva minute mai tîrziu, Limpert atîrnă mort în piața din fața primăriei orașului pe care voise să-l salveze. Comandantul Meyer ordonă ca trupul să fie lăsat să spînzure pînă cînd va putrezi, după care o șterge din oraș pe o bicicletă rechiziționată. „Patru ore mai tîrziu,” încheie Kershaw, „americanii intră în Ansbach fără a fi tras un singur foc de armă și desprind trupul lui Robert Limpert din spînzurătoare.”

Morala poveștii este că Limpert nu ar fi trebuit să moară dacă autoritățile nu ar fi fost atît de scrupuloase în respectarea regulilor:

„După cum arată acest episod sumbru, în represiunea sa teroristă regimul nazist a funcționat până la capăt. Dar nu a fost vorba doar de înverșunarea comandantului militar nazist, colonelul Luftwaffe, dr. Meyer, care a ucis fără milă un aparent trădător și un sabotor; nu este vorba aici doar despre un agent al regimului nazist care își impune voința prin forță superioară. Chiar și confruntați cu un astfel de fanatism, polițiștii, conștienți de faptul că americanii erau pe punctul de a intra în oraș, ar fi putut acționa pentru a-și rezolva convenabil problemele cu forța de ocupație aliată, scutindu-l pe Limpert de arestare și interogare. În schimb, au ales să respecte reglementările și să își îndeplinească datoria, încercînd să rezolve problema cât mai rapid posibil, continuînd să funcționeze ca neînsemnați apărători ai unei legi care, așa cum au susținut mai târziu că li s-a părut la acea vreme, nu era acum decît expresia voinței arbitrare a comandantului.

Același lucru s-ar putea spune și despre șeful administrației civile locale. Și el și-ar fi putut folosi experiența și conștientizarea sfîrșitului iminent al luptelor pentru a amîna execuția. În schimb, a ales să facă tot ce putea pentru a grăbi procedurile și a coopera cu comandantul. Oamenii din oraș care își făcuseră drum prin piața primăriei și-l văzuseră pe Limpert scăpînd ar fi putut să se adune în ajutorul său într-un astfel de moment. În schimb, unii dintre ei chiar au ajutat poliția să-l tragă înapoi la locul de execuție pe tînărul care se zbătea. La fiecare nivel, așadar, în aceste circumstanțe extreme și în aceste momente finale ale războiului, în ceea ce privește Ansbach, cei care dețineau puterea au continuat să lucreze în interesul regimului – și în acest sens nu au fost lipsiți de sprijin public.” (Ian Kershaw, The end: the defiance and destruction of Hitler’s Germany, 1944–1945, p. 4-5, trad. mea, G. F.)