În perioada comunistă, ierarhia ortodoxă a privit cu detașare mobilizarea politică pentru cauza progresului. În ultima vreme însă, ierarhia a descoperit că există și un progres bun, cel liberal, alături de care poate lupta împotriva progresismului rău, neomarxist. Progresismul bun respectă dreptul individului de a se autodistruge în numele realizării de sine; progresismul rău respectă dreptul individului de a distruge lumea în numele realizării de sine.
Noua generație de ierarhi a desprins ortodoxia românească din matca ei divino-umană, aducînd-o în prăpastia umanismului gnostic, care pare bun întrucît este favorabil spiritualității. De fapt, actualul gnosticism se folosește de spiritualitatea păgînă dominantă astăzi, care a anulat în același timp credința în Dumnezeu și conștiința păcatului. Spiritualitatea gnostică este un motor al progresismului de dreapta, așa cum dreptatea socială este un motor al progresismului de stînga (ambele tipuri de progresism avînd o rădăcină gnostică comună).
Oricît de limitată intelectual și de coruptă moral ar fi actuala generație de ierarhi și teologi ortodocși, tot ar putea vedea că în confruntarea dintre cele două progresisme creștinismul nu are nimic de cîștigat. De fapt, are cu atît mai mult de pierdut cu cît ar putea cîștiga ceva. În momentul de față, liderii ortodocși vînd transformarea personală ca pe o formă de mișcare nesfîrșită în Dumnezeu (epektasis), în loc să descrie mișcarea nesfîrșită în Dumnezeu ca pe singura formă naturală a creșterii omului, adică conformă cu natura omului. Însă liderii ortodocși actuali urmăresc să cîștige cu orice preț, uitînd că de fiecare dată cînd creștinismul este pus la vînzare, cel care-l vinde pierde totul: odată cu arginții și cu Hristos, își pierde și sufletul.
