Majoritatea credincioșilor ortodocși crede în ceva, crede că există ceva. Aparent, acest ceva comunică prin Biserică și prin suflet. Dar problema lui „ceva” este că nu poate intra înăuntru. Relația cu ceva te transformă în ceva și te lasă în afara ta: dacă Dumnezeu este un ceva, atunci și omul este un ceva. Păcatul este, la limită, încercarea de a-ți face Dumnezeu din ceva: dintr-un vițel, din cultură, din valori, din nimic.
Pentru că ceva îl ajută pe ortodoxul român obișnuit să reziste secularizării, credința în ceva este privită favorabil de ierarhia ortodoxă (cu atît mai mult cu cît acest ceva corespunde acelei energii divine centrală în gnosticismul cu aparențe creștine îmbrățișat de liderii ortodocși români), în ciuda sau poate tocmai datorită faptului că această credință în ceva îl împiedică pe credinciosul ortodox să devină creștin.
