Jonathan Cook: Despre susținerea reciprocă dintre serviciile secrete și presa dominantă („How Spooks and the Establishment Media Are Circling the Wagons”, https://www.unz.com/item/how-spooks-and-the-establishment-media-are-circling-the-wagons/)
[...] În orice caz, capacitatea CIA de a controla relatarea în mass-media a crescut în timp probabil mai ușor odată cu concentrarea proprietății asupra mass-media. Puținele corporații gigantice care controlează acum aproape toate mass-media din SUA împărtășesc cele mai multe preocupări ale instituției de securitate, la fel cum au făcut-o jurnaliștii obișnuiți în timpul Războiului Rece. Cu toate acestea, în cartea sa (https://www.amazon.com/Flat-Earth-News-Award-Winning-Distortion/dp/0099512688) Davies a reunit ceea ce a putut din documentele disponibile. Ele au arătat că, în perioada postbelică, CIA a angajat cel puțin 800 de „resurse” („asset” vezi mai mult la https://en.wikipedia.org/wiki/Agent_handling) dintre jurnaliștii sub acoperire – reporteri, editori, proprietari de mass-media – din întreaga lume, pompînd dezinformarea publicului. Cifrele i-au inclus doar pe cei aflați pe statul de plată al agenției, nu și pe cei care au cooperat cu aceasta, i-au împărtășit scopurile sau au fost influențați de analizele sale.
Acești jurnaliști au activat probabil ca parte a unui război informațional secret al CIA, cunoscut sub numele de „Operațiunea Sturzul zeflemitor” [Mockingbird]. Scopul a fost de a ascunde operațiunile externe secrete sau ilegale ale agenției, cum ar fi răsturnarea guvernelor democratice din Iran în 1953 și Guatemala în 1954 și de a controla acoperirea de către mass-media a fiasco-urilor politicii externe, cum ar fi invazia eșuată de către SUA a Golfului Porcilor din Cuba în 1961.
Pentru a realiza aceste înșelăciuni, așa cum a recunoscut un oficial CIA pentru New York Times, agenția a investit într-un număr mare de ziare și posturi de televiziune din întreaga lume și chiar și-a înființat în secret propriile instituții de presă. „Am avut cel puțin un ziar în fiecare capitală străină în orice moment dat”, a spus el.
Punerea în funcțiune a stațiilor de lucru („outlet”) în străinătate i-a oferit CIA posibilitatea de a manipula mai convingător agenda de știri internă. Odată ce a plasat o poveste locală falsă sau denaturată într-o stație de lucru pe care o deținea în secret – cum ar fi Tokyo Evening News ori South Pacific Mail din Chile – era de așteptat ca agențiile de presă precum Reuters și Associated Press, precum și principalele posturi TV și ziare din SUA, să preia și să răspîndească dezinformarea CIA în întreaga lume. Agenția putea transforma rapid mass-media din întreaga lume în propria ei cameră de ecou pe orice subiect major. Astfel, așa cum sturzul zeflemitor imită cîntecele altor păsări, tot așa mass-media a ajuns să repete baza de discuție a CIA.
În 1983, John Stockwell, un fost șef al grupului operativ CIA din Angola, a explicat în fața camerei ușurința cu care CIA și-a canalizat propaganda prin intermediul jurnaliştilor afiliați și neafiliați. „Am avut propagandiști în toată lumea”, a observat el.
Referindu-se la implicarea sa într-o campanie de dezinformare împotriva Cubei, el a spus:
„Am transmis zeci de povești despre atrocitățile cubaneze, despre violatorii cubanezi [către presă]... Am difuzat fotografii [false] care au apărut în aproape toate ziarele din țară... În realitate, nu știam de nici o singură atrocitate comisă de cubanezi. A fost propagandă pură, crudă, falsă pentru a crea o iluzie a comuniștilor care mănîncă bebeluși la micul dejun.”
Potrivit lui Stockwell, CIA a sponsorizat în secret publicarea a mii de cărți de propagandă care promovau perspectivele agenției cu privire la Vietnam, comunism și politica externă a SUA. Unii dintre autori, a remarcat Stockwell, „sunt acum savanți și jurnaliști distinși”.
[…] Cultivarea legăturilor de către serviciile de informații cu jurnaliștii într-un mediu din ce în ce mai digital și mai relaxat va fi probabil la fel de secretă ca întotdeauna. Dar există ocazional scurte licăriri despre ceea ce au de gînd să facă.
După cum s-a menționat în prima parte, în 2018 a reieșit că grupurile naționale de jurnaliști, împreună cu academicieni și politicieni, lucrau cu obscura Inițiativa Integritate, o operațiune ascunsă care se presupune că ar lupta împotriva „dezinformării ruse”, și care era susținută de Ministerul de Externe și de Ministerul Apărării britanic. Adresa înregistrată a Inițiativei în Scoția s-a dovedit a fi o moară semi-abandonată. Adevăratele sale birouri au fost în cele din urmă depistate într-o zonă luxoasă din centrul Londrei.
Grupul britanic al Inițiativei Integritate a inclus cîteva nume binecunoscute în jurnalismul britanic. Scopul său real a fost – încă o dată – să descrie mass-media independentă și politicienii de stînga critici față de războaiele occidentale, ca fiind plătiți de Putin. De asemenea, s-a constatat că Inițiativa a fost implicată în eforturile de doborîre a lui Corbyn.
Ștergerea de către mass-media a dezvăluirilor lui Snowden și tăcerea acesteia cu privire la persecutarea lui Assange – în ciuda amenințării foarte evidente la adresa unei prese libere – sunt ele însele un indiciu al gradului în care mass-media dominantă („establishment media”) împărtășesc scopurile statului securității („security state”) și sunt complice la manipulările sale narative.
Relatarea recentelor războaie proxy ale Occidentului a oferit indicii suplimentare cu privire la amploarea acestei coluziuni. A fost greu de ignorat promovarea necritică de către mass-media dominantă a narațiunilor despre Siria și Ucraina, narațiuni care arată în mod suspect de parcă ar fi fost create de agențiile de informații occidentale. Acest lucru a implicat niște întorsături uimitoare în relatările presei, care ar trebui să declanșeze semnale de alarmă pentru observatori.
În Ucraina, acest lucru a fost evident în eforturile frenetice ale mass-media de a-și ascunde propriile ei preocupări recente cu privire la integrarea grupurilor neo-naziste precum Brigada Azov în armata ucraineană și de a prezenta orice încercare de a ne aminti de acea relatare mai veche ca o dezinformare rusească.
Aceste manevre corespund unor mișcări la fel de disperate ale mass-mediei de a ascunde faptul că grupurile aliate cu Al-Qaeda și Statul Islamic au ajuns să cuprindă cea mai mare parte a forțelor „rebele” din Siria. Cu puțin timp înainte, ambele grupuri fuseseră considerate cei mai de temut dușmani ai Occidentului.
Rusia a fost reînviată ca inamicul numărul unu al Occidentului în momentul în care mass-media – și serviciile de informații – s-au trezit în imposibilitatea de a continua să vorbească despre extremiștii islamiști, deoarece acele grupuri trebuiau transformate în aliații noștri în Siria.
În ambele conflicte, a fost greu de observat cît de ușor a fost influențată mass-media nu de fapte reale de pe teren, ci de ceea ce seamănă mai mult cu exerciții de branding ghidate de firmele de marketing occidentale.
(Jonathan Cook: „How Spooks and the Establishment Media Are Circling the Wagons”, traducere de Gheorghe Fedorovici. Vezi textul integral la https://www.unz.com/item/how-spooks-and-the-establishment-media-are-circling-the-wagons/)
