Partea bună este că orice credință corectă face minuni. Partea proastă este că nu există decît o singură credință corectă. Ea este respinsă, ignorată sau adoptată doar parțial de indivizii a căror capacitate redusă de înțelegere îi împiedică să participe la ordinea religioasă și/sau politică/socială în care trăiesc.
Esența credinței corecte constă în acceptarea narațiunii oficiale și în încrederea în autoritățile care o creează. Această acceptare este în același timp un act de credință și un calcul pragmatic: este un act de credință întrucît presupune capacitatea individului de a ignora erorile, contradicțiile și unele efecte negative evidente ale narațiunii oficiale (cum s-a întîmplat la noi în timpul pandemiei, în cazul războiului din Ucraina și în cel al anulării alegerilor, evenimente care au impus o raportare corectă unică în ciuda unor aspecte suficient de problematice pentru a invalida de fiecare dată narațiunea oficială) și totodată un calcul pragmatic întrucît îi oferă celui care și-a demonstrat responsabilitatea civică prin adoptarea credinței corecte posibilitatea de a se bucura de drepturile sale civile. Acest calcul demonstrează că cel care adoptă narațiunea oficială în aceste condiții este conștient de orientarea ei totalitară, dar alege să continue să o susțină cu atît mai mult cu cît drepturile și libertățile cetățenești sunt tratate ca privilegii și beneficii rezervate cetățenilor corecți.
Credința corectă este indispensabilă formării comportamentului corect, care presupune atît supunerea față de autoritățile corecte, adică legitime, cît și o relație deschisă și primitoare față de toți cei care împărtășesc această credință. De pildă, pentru liderii ortodocși credința creștină înseamnă credință în ei înșiși în primul rînd, în timp ce măsura în care credincioșii cred în adevărul de credință sau în bazaconii sau în nimic este ceva secundar. Clerul crede în locul și în numele credincioșilor în modul în care credința nașilor este suficientă pentru creștinarea bebelușilor, fapt care explică de ce majoritatea nașilor nu știu nici măcar Crezul și, de fapt, știu despre creștinism cam la fel de mult cît știe bebelușul care se botează. Dar asta nu este o problemă, pentru că preoții știu și cred totul în locul nașilor și în locul tuturor credincioșilor mireni.
În mod similar, autoritățile corecte din ordinea seculară știu totul în locul și în numele populației, care nu trebuie să știe și să înțeleagă nimic, ci doar să creadă în aceste autorități și în narațiunile create de ele și transmise prin mass-media corecte. De pildă, am fost surprins inițial descoperind într-un interval de cîteva zile pe hotnews.ro două știri prietenoase despre lumea ortodoxă, una în care publicul află despre performanța unui preot din Fălticeni și a unui polițist din Brașov de a aduna o sumă importantă necesară tratamentului unei tinere (https://hotnews.ro/campanie-andreea-anita-23-milioane-de-dolari-campanie-dani-cek-alexandru-lungu-2152054) și alta despre situația grea a familiei unui preot al cărui fiu s-a accidentat grav (https://hotnews.ro/apelul-unui-preot-din-buzau-dupa-ce-fiul-sau-a-cazut-intr-o-parapastie-si-a-ramas-apoi-imobilizat-multi-ne-au-acuzat-2153297). Ce deschidere neașteptată din partea principalului canal progresist din România, cîtă înțelegere, cîtă compasiune, ce solidaritate emoționantă cu oamenii de o credință opusă! Nu vreau să spun că universul woke nu ar avea inimă. Dimpotrivă, indivizii woke, atît cei din zona progresistă, cît și cei din zona suveranistă, au chiar mai multă inimă decît este nevoie pentru o viață normală, întrucît în inima woke bate revoluția, nu normalitatea. Inima revoluționară este o inimă dislocată și de aceea produce și întreține o credință deviantă în raport cu normalitate și, inevitabil, față de creștinism.
Preluarea și încadrarea progresistă a celor două cazuri este prin urmare relevantă întrucît semnalează încrederea publică a unor credincioși în modalitățile corecte de rezolvare seculară a unor situații grele care, în mod tradițional, presupuneau în primul rînd un apel la rugăciune și un comportament religios care nu excludea recursul la intervenția medicală, dar al cărui centru de greutate era credința în intervenția lui Dumnezeu inclusiv prin actul medical. Relatarea canalului de presă semnalează manifestarea noului centru de greutate asigurat de știință și recomandă adoptarea modelului de comportament corect și de credință corectă întemeiate pe acest nou centru de greutate ca pe o cale mai sigură prin care indivizii pot fi auziți și, prin urmare, pot primi ajutorul potrivit de la autoritățile corecte.
Indivizii cu o capacitate redusă de înțelegere a lumii moderne sau care refuză ori ignoră credința progresistă pot participa așadar la ordinea ei în măsura în care aceasta le este prezentată în termeni premoderni, în categorii care includ supranaturalul și miracolul. Ei sunt eliberați de obligația de a înțelege lumea actuală tocmai prin disponibilitatea acesteia de a întreține posibilitatea minunii într-o lume în care totul pare previzibil și orientat într-o direcție pe care ei nu o pot nici controla, nici refuza, dar care le poate fi benefică în măsura în care cred în ea și în autoritățile care o impun.
