Din punct de vedere politic, populația din România este împărțită în popor și societatea civilă. Poporul corespunde stării a treia din Franța pre-revoluționară, o stare tolerată, opusă primelor două stări privilegiate, cea guvernamentală și cea a societății civile. Poporul este reprezentat doar formal în stat, reprezentanții lui din Parlament interpretînd convingător rolurile atribuite de conducătorii statului.
Contrar pretențiilor suveranismului instant, disponibil acum și la automatele de cafea de pe stradă, poporul nu se poate identifica drept societate civilă și nici măcar drept parte a societății civile. Poporul nu poate participa la guvernare decît delegînd societatea civilă să-l reprezinte. Dar întrucît asta înseamnă să accepte proiectul de țară al societății civile, care presupune printre altele transformarea poporului în societate civilă, urmează că poporul nu poate participa la guvernare decît în măsura în care încetează să mai fie popor. Cîtă vreme rămîne popor, el este tratat de autoritățile statului și de societatea civilă ca un handicapat mintal, care trebuie monitorizat în permanență și izolat și imobilizat atunci cînd ajunge să pretindă că are dreptul și capacitatea de guvernare și de auto-guvernare. În acest sens, mi se pare relevantă numirea în funcția de ministru al Educației a unui specialist în tulburări mintale.
În România, solidaritatea națională nu poate fi decît civic-europeană și ea este întemeiată pe identitatea colectivă transnațională și anti-populară. Solidaritatea manifestată de popor nu este o solidaritate propriu-zisă, ci un tip de complicitate conspiraționistă, reacționară. Cauzele bune sunt doar cele stabilite de societatea civilă și doar în jurul lor se pot coagula solidaritățile legitime, care pot cuprinde inclusiv protejarea unor lideri corupți cîtă vreme aceștia nu s-au compromis prin simpatii față de popor și au recunoscut mai ales rolul decisiv al societății civile în menținerea României pe singurul drum salvator.
