După ce un prieten apropiat a aflat că am redat într-o traducere din engleză termenul „joy” prin „bucurie”, m-a întrebat de ce l-am preferat pe „bucurie” lui „fericire”. Dar pentru că nu am putut găsi atunci un răspuns adecvat în afara convenabilului „pentru că așa se face”, întrebarea m-a însoțit pînă recent, cînd a dobîndit o forță sporită odată cu urările „Crăciun fericit!” și „Un An Nou cu bucurie!” primite și trimise de cei mai mulți dintre noi zilele trecute, obligîndu-mă să caut un răspuns. Iată ce am aflat.
„Chairete kai agaliasthe”: „bucurați-vă și chiar umpleți-vă de bucurie/săriți de bucurie”, ne invită și ne asigură Domnul, „pentru că plata (pentru suferința îndurată pentru credința în Hristos) multă este în ceruri” (Matei 5, 12; vezi și Tesaloniceni 5, 16: „Bucuraţi-vă pururea.” „chairete pantote”). Cele opt (sau nouă) fericiri, numite mai corect beatitudini în catolicism, precedate de acest îndemn folosesc însă termenul makarioi, tradus în română prin fericiți (fericiți cei săraci cu duhul, cei ce plîng, etc).
Chara înseamnă încîntare, mulțumire, desfătare (un inventar al termenilor folosiți în Noul Testament pentru a descrie bucuria și fericirea este disponibil la https://catholic-resources.org/Bible/Joy-Rejoice.htm). Chara și charis (dar, har, bucurie, mulțumire) sunt termeni înrudiți prin rădăcina comună char- , care formează charisma (darul harului) și eucharisteo (mulțumire), termen care cuprinde deopotrivă harul (charis) și bucuria (chara).
Makarios înseamnă fericit sau bucuros în virtutea unor împrejurări favorabile, mai degrabă norocos; În engleză, happiness și happening au aceeași rădăcină hap, care înseamnă un eveniment petrecut; prin urmare, happy este, de pildă, fericitul (makarios) care a avut norocul de a ajunge într-un loc minunat în timp ce joy este starea celui bucuros (chara) că locuiește într-un asemenea loc.
Contrar zicalei cunoscute, banii aduc fericirea, termen care și-a păstrat în română sensul originar latin (https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-altfel/etimologia-fericirii-ce-explica-sensul-initial-al-cuvantului/), și anume cel de prosperitate sau de situație fericită neașteptată, inclusiv în expresii precum „o întîmplare/întîlnire/ocazie fericită.” Dar atunci de ce sunt numiți fericiți (makarioi) cei săraci cu duhul, cei ce plîng, cei blînzi, cei ce flămînzesc și însetează de dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, făcătorii de pace și cei prigoniți pentru dreptate? Pe de o parte, pentru că sursa fericirii lor nu le aparține și nu o pot controla așa cum nu putem controla ocaziile fericite din viața obișnuită. Pe de alta, aș spune că tocmai deoarece le lipsesc aceste împrejurări favorabile, norocoase. Pentru că le lipsește fericirea acestei lumi: fiecărei categorii îi lipsește ceva, este definită de o lipsă salvatoare, care face posibil darul (charis) aducător de bucurie (chara). Bucuria nu este adusă de noroc, precum fericirea, ci de harul și de slava lui Dumnezeu, în creștinism, și de o atitudine de recunoștință față de Creator în afara creștinismului. Din acest punct de vedere, fericirea creștină este nu mai mult, ci altceva decît fericirea lumească: este o participare la slava lui Hristos, iar calea către ea ne-a fost dezvăluită de Fiul lui Dumnezeu începînd cu Întruparea și cu celelalte momente de golire de Sine din procesul chenotic și care au culminat cu Răstignirea.
În mod paradoxal, fericirea evanghelică este favorizată de absența favorurilor lumești sau a împrejurărilor favorabile proprii acestei lumi, venind astfel în contrast tocmai cu acea fericire lumească pe care ne-o urăm la sărbătorile creștine și pe care ortodocșii o cer regulat în rugăciunile personale și în acatistele aduse la altar, numind acest comportament străin de creștinism tradiție creștină și viață duhovnicească. În lume, fericiți sunt cei care dispun de mijloacele care le lipsesc destinatarilor Predicii de pe Munte. Poți să crezi că, în virtutea situației tale fericite (în sens lumesc), ești bogat cu duhul și te bucuri de întîietate în fața lui Dumnezeu (precum spectatorii de lux de la sfințirea Catedralei Neamului), că nu ai motive să plîngi (ci doar să te plîngi), că poți să-ți cumperi dreptatea, că-l poți vedea pe Dumnezeu și printr-o donație consistentă, lăsînd curățenia inimii în seama săracilor și că poți să faci oricînd pace, mai precis pacea ta, dacă mijloacele ți-o permit. Potrivit evangheliei, toți aceștia sunt însă la fel de nefericiți precum bogatul căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21). De fapt, opusul fericitului evanghelic nu este nefericitul, omul trist ori deprimat din lume, ci blestematul (Matei 25, 41), indiferent de starea lui lăuntrică, pozitivă sau negativă, așa cum fericitul este în creștinism un binecuvîntat de Dumnezeu (de altfel, echivalentul în engleză pentru „fericiții” din Predica de pe Munte este „blessed”).
Dacă banii aduc fericirea, ei nu pot să aducă însă bucuria, iar toți cei care, dezamăgiți de inconsistența fericirii, caută bucuria prin și mai multă fericire, nu fac decît să-și piardă pînă și plăcerea pe care le-o oferise aceasta la un moment dat. Fericirea are nevoie de bucurie, dar bucuria nu are nevoie de fericire. Bucuria nu aduce fericire, ci aduce mai multă bucurie. Bucuriei nu-i lipsește nimic, îi prisosește totul.
Dar aceasta este o bucurie pe care omul nu o poate trăi decît în Hristos. Este o supra-bucurie, pe care am întîlnit-o mai sus, în expresia „bucurați-vă și vă veseliți” care încheie mesajul Fericirilor. Această bucurie culminantă este redată în greacă prin agalliao (substantivul agalliasis; vezi mai mult la https://ezraproject.com/agalliao-joy-that-cuts-loose/), care exprimă o tresăltare de bucurie. Termenul este folosit în Noul Testament pentru a exprima bucuria Mariei la cuvintele Elisabetei („Şi s-a bucurat [ēgalliasen] duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” Luca 1, 47) într-o tresăltare de bucurie care răspunde tresăririi de bucurie a lui Ioan Botezătorul în pîntecele Elisabetei („cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie [agalliasei] în pântecele meu” Luca 1, 44).
În orice caz, indiferent de cuvîntul întrebuințat pentru a desemna bucuria sau/și fericirea creștină, acestea nu sunt posibile decît în Hristos și de aceea desăvîrșirea lor depinde de ordinea eshatologică anticipată într-o anumită măsură în Biserică încă de la întemeierea ei. Nu cred că este o întîmplare, fie chiar și fericită, că sfîntul care a descris scopul vieții creștine ca dobîndire a Duhului Sfînt întîmpina pe fiecare om cu salutul pascal și se adresa fiecăruia prin „bucuria mea!” Nu putem dobîndi această bucurie în afara unei vieți duhovnicești. Prin „bucurați-vă!” este redat și acel „chairete” adresat de Hristos mironosițelor după Înviere („Iisus le-a întîmpinat, zicînd: Bucuraţi-vă!” Matei 28, 9).
Hristos a plecat la Tatăl pentru a le pregăti un loc (Ioan, cap. 14) celor fericiți că au ascultat cuvîntul Lui și l-au păzit (Luca 11, 28). Deși eticheta împărătească impune un comportament reținut din partea oaspeților, mă întreb cum vor reuși să stea liniștiți și să nu tresalte toți cei care vor ajunge în dreptul locului pregătit la masa dumnezeiască așa cum vedem în icoana Sfintei Treimi a Sf. Andrei Rubliov.
