Cred că nevoia de a fi confirmat sau validat de realitatea exterioară este normală dacă asta înseamnă un mod de a-ți verifica starea de normalitate. Dar ce se-ntîmplă cînd normalitatea realității exterioare este compromisă? Care poate fi sensul și efectul unei verificări a înțelegerii de sine și a lumii într-o lume fluidă, desubstanțializată? Cum te poți defini în relație cu o realitate nedefinibilă pentru că este infinit redefinibilă și reconstruibilă și din care faci parte tu însuți? Cine mai ești atunci cînd ți se spune că poți fi doar orice altceva decît ești? Cum te poți identifica și regăsi cînd reperele identității tale sunt adaptate la așteptările tale, care sunt inspirate la rîndul lor de așteptările unei lumi în derivă existențială în urma dislocării ei ontologice? Cum poate funcționa o conștiință ale cărei repere sunt un Dumnezeu, un univers și o societate golite de conținutul lor semnificativ permanent?
Ceea ce psihologia definește ca tulburare de personalitate, mulțimea depersonalizată de astăzi admiră ca semn al unei personalități puternice, indiferent că este vorba despre culori fluorescente de păr, tatuaje, piercinguri, machiaj strident, vestimentație bizară, atitudini de exteriorizare sau interiorizare maladive, preferințe muzicale acordate ideologic, expresii și intonații specifice, credințe religioase deviante, de la credința în progres și într-o umanitate perfectă viitoare la credința în neamul deificat prin suferință etc. Abordarea tulburării de personalitate ca un comportament deviant ar trebui prin urmare regîndită, avînd în vedere faptul că aceasta este impusă cultural ca modalitate rapidă de adaptare culturală, ca un răspuns accesibil la așteptările culturii actuale care a normalizat tulburarea de personalitate prin mass-media și prin sistemul public de educație odată cu adoptarea viziunii woke (identitate de gen, DEI, justiție socială, wellness etc).
Încă de la vîrste mici, copiii cu tulburări de comportament iar adeseori și mintale sunt descriși apreciativ drept copii cu personalitate în timp ce copiii normali și liniștiți sunt caracterizați drept blegi sau moi, atitudine care-i îmbolnăvește pe primii și mai mult în timp ce-i poate intimida pe ceilalți pînă într-acolo încît creează condițiile afectării lor psihologice. De fapt, este suficient ca într-o grupă de elevi să fie o singură „personalitate” pentru ca întreaga interacțiune a grupului să fie compromisă și supusă toanelor acesteia.
Tulburarea de personalitate este indusă ideologic atunci cînd cultura este produsă de ideologie și teologic atunci cînd cultura este produsă de teologie, cum se-ntîmplă în comunitățile sectare. Narcisismul ascuns în apelul la meritocrație se regăsește atît în zona progresistă, cît și în cea a naționalismului mistic. Indivizii din ambele categorii cultivă aceeași convingere că lumea a fost creată și există anume pentru ei, că lumea este mai bună datorită lor, că ar sfîrși odată cu ei și că ar putea deveni oricînd o lume perfectă dacă ar fi populată doar de unii ca ei, și anume de indivizi perfecți, cu personalitate. Ceea ce într-un sens este adevărat: lumea sfîrșește odată cu ei. Pentru că lumea nu este făcută pentru oameni cu personalitate, ci pentru oameni pur și simplu. Dar pe măsură ce aceștia dobîndesc personalitate, își pierd trăsăturile omenești iar lumea se micșorează corespunzător, locul ei fiind luat de bulă.
