În decembrie 1989 trecusem deja de primii douăzeci de ani de viață, așa că pot spune că am cunoscut perioada comunistă a României suficient de bine pentru a rezista la versiunile lui falsificate produse după 1990 atît de nostalgiile celor pentru care comunismul a fost raiul pe pămînt, cît și de ura celor care-l văd drept iadul pe pămînt. Cu siguranță el a atins în alte țări, precum Coreea de Nord, Albania și, în unele perioade, în China și în Uniunea Sovietică, niveluri ale răului fără precedent în istorie, dar nu cred că experimentul comunist din România s-a apropiat vreodată de un asemenea nivel.
Experiența de după 1990 mi-a permis să compar cele două Românii și să constat că deși nivelul de trai era mult inferior în România comunistă față de perioada post-comunistă, în schimb inteligența, cultura generală, curajul, onestitatea, politețea și bunul simț erau incomparabil superioare în perioada comunistă. Se vorbea o limbă română mai curată, mai corectă, mai expresivă și mai bogată decît astăzi. Oamenii știau să comunice, știau să citească, știau să asculte și știau să vadă. Discreția nu era cauzată de frica de poliția secretă, ci era asigurată de caracter și de condiția omului civilizat. În comparația cu românii de dinainte de 1990, cei de astăzi se împart în barbari și în zombi.
Contrar efortului elitei intelectuale de astăzi de a crea impresia unui stat care reglementa fiecare aspect al vieții, inclusiv tipul de chiloți pe care trebuia să-l poarte populația, românii își vedeau de treabă și de viețile lor uitînd în cea mai mare parte a timpului că trăiau în totalitarism. Vorba „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” era perfect aplicabilă mai ales în plan ideologic, sub forma tacită „ei se fac că ne îndoctrinează, noi ne facem că-i credem”. În realitate, valorile și stilul de viață al românilor erau orientate spre Vest și susținute de modul românesc tradițional, conservator de a fi în lume, lucru valabil și în cazul activiștilor și securiștilor. Diferența era că nomenclatura dispunea într-o mai mare măsură de mijloacele materiale de asigurare a stilului occidental de viață. Nomenclatura și disidenții, desigur.
De fapt, acești disidenți erau în conflict mai degrabă cu viziunea românească tradițională decît cu comunismul, iar una din marile acțiuni magice de după 1990 a fost cea prin care atașamentul conservator a fost echivalat cu atașamentul comunist și cu nostalgia după comunism. Recentele propuneri de lege de penalizare a aprecierii pentru comunism sunt foarte probabil gîndite în vederea împiedicării recuperării vechii viziuni românești tradiționale și ele lucrează în acord perfect cu efortul de compromitere a acestei viziuni prin asocierea ei cu spiritualitatea legionară și cu naționalismul mistic.
Este perfect explicabil așadar efortul elitei intelectuale de dreapta și de stînga de a construi un comunism fictiv, mai comunist decît a fost vreodată și decît și-ar fi propus comuniștii români să construiască. De fapt, construirea comunismului a început cu adevărat în România de-abia după 1990, dreapta dedicîndu-se acestui ideal în scopul justificării violențelor neoliberale, stînga în scopul edificării neomarxismului. În realitate, societatea fără clase și fără proprietate, adevărata desproprietărire și marea dislocare socială și antropologică au început de-abia de la regimul Băsescu încoace: tocmai președintele sub care a avut loc condamnarea oficială a comunismului este cel care a criticat numărul mare de proprietari de locuințe din România ca pe un obstacol în calea dezvoltării.
Astăzi avem în România un partid unic, cu lideri pe care nu populația îi alege, după cum s-a demonstrat la alegerile din noiembrie-decembrie 2024, cu o planificare economică dictată de la centrul unic UE, cu limitarea folosirii banilor lichizi, cu un sistem de educație care cultivă imaginația, emoțiile, încrederea în sine și celelalte facultăți și aptitudini necesare proiectării bulei și supraviețuirii în ea, cu un sistem de sănătate publică pe punctul prăbușirii și cu un sistem de pensii și asigurări sociale în pragul falimentului. Cultura națională și identitatea națională au fost compromise prin asocierea lor cu comunismul, legionarismul sau pur și simplu cu un trecut mort, fiind înlocuite de ideologiile care asigură indivizii că pot fi oricine și oricînd în măsura în care privesc cu speranță spre viitorul balansat hipnotic în dreptul ochilor de apostolii unei lumi mai bune și mai drepte care seamănă tot mai mult exact cu acel comunism pe care aceștia îl condamnă.
Venind spre casă de la cumpărăturile făcute cu o zi înainte de Crăciunul trecut, am observat în apropierea unor containere de gunoi cîteva file de calendar de perete. Curios, am ridicat una din ele. După cum se poate vedea din fotografiile atașate mai jos, fila poartă data de 5 ianuarie 1980. Pe fața ei este indicată aniversarea lui Petre Ispirescu. Pe dosul filei apare în jumătatea de sus un text instructiv și inteligent despre personalitatea, contextul și mizele autorului și operei sale. Jumătatea de jos este dedicată lui Ion Minulescu.
Nu se găsește în cele două texte nici o aluzie sau încercare de valorificare comunistă a culturii naționale. Sigur că ele au fost selectate și aprobate de cenzură. Dar este important să știm că românii nu erau supuși permanent în perioada comunistă unor condiționări ideologice. De fapt, erau mult mai liberi decît sunt astăzi de constrîngerile aparatelor de propagandă. Tipul acesta de calendar putea fi întîlnit în majoritatea locuințelor din România comunistă, în mediul urban și rural deopotrivă. Era o formă de asigurare a culturii de masă și acestea erau lucrurile pe care, în totalitarism, le citeau părinții și bunicii celor care astăzi, în lumea liberă, fie citesc diverse postări sau urmăresc filmulețe alienante pe TikTok, fie se lasă pradă îndoctrinării practicată cu aceeași lipsă de scrupule de suveraniști și de pro-europeni, de ortodocșii naționaliști sau liberali și de progresiștii seculari.
