duminică, 14 iunie 2009

Despre creştini şi spartani

Notă:

Textul următor îi aparţine prietenului meu Augustin Florescu. Iniţial, eseul a fost redactat în urmă cu mai bine de un an în vederea publicării într-o proiectată revistă de apologetică ortodoxă. Revista nu a mai apărut şi nici textul nu a mai fost publicat. Atunci cînd i l-am propus directorului unei reviste conservatoare, mi s-a răspuns că subiectul nu mai este actual. Personal, consider că eseul postat în continuare este mai actual decît oricînd.

Gheorghe Fedorovici

Despre creştini şi spartani. Cîteva precizări elementare

de Augustin Florescu

„Cum puteţi voi să credeţi, cînd primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?”

Ioan 5, 44

În nr. 30 al revistei Idei în Dialog (martie 2007), criticul de film Alex. Leo Şerban scria despre două evenimente cinematografice: festivalul de scurt metraj de la Clermont-Ferrand şi lansarea la Berlin a filmului „300”, regizat de Zack Snyder. În prezentarea sa, autorul îşi manifestă admiraţia pentru curajul celor trei sute de spartani, conduşi de regele Leonidas împotriva numeroasei armate persane a regelui Xerxes. Admiraţia domnului Al. Leo Şerban este îndreptăţită şi, personal, i-o împărtăşesc, deşi motivele mele sînt diferite. Mi-a atras atenţia în special finalul apoteotic al articolului. Astfel, după ce îi numeşte pe greci „oameni care nu erau din aceeaşi plămadă cu noi”, autorul încheie:

„... Văzînd acest film, cu toate păcatele lui (...), îmi dau seama acum cît de departe sîntem de el. Lumea spartană este la mii de ani lumină distanţă de noi. Nu sîntem decît urmaşii nedemni ai unor timpuri peste care s-a tras ghilotina creştină. Sîntem slăbănogii unei Istorii care de două mii de ani a înmuiat sufletele. Dar «toleranţa» noastră are limite: nu-i plîngem pe spartani! Mai bine: lacrimile noastre n-ar fi decît scuipaţi pe cadavrele unor coloşi”.

Sînt de părere că, cel puţin acolo unde este vorba de compararea lumii precreştine cu cea creştină, domnul Al. Leo Şerban face nişte confuzii regretabile. Dacă aceste opinii ar reprezenta doar convingerile private ale domnului Al. Leo Şerban, poate nu m-aş fi oprit asupra lor. Ele sînt însă reprezentative pentru acel tip de comentariu negativ asupra creştinismului care a inundat cultura europeană de la Revoluţia franceză încoace şi care se distinge prin totala necunoaştere a creştinismului în doctrina şi istoria lui (spre deosebire de domnul Al. Leo Şerban, iluminiştii atei aveau măcar ceva habar despre cultura păgînă de la care se revendicau – iar cît despre ghilotină, ei bine, ateii sînt cei care au întrebuinţat-o la propriu şi într-un mod care a provocat descompunerea ireversibilă a Franţei). Întrucît articolul în discuţie ilustrează o mentalitate, care, deşi este vădit anticreştină, nu este însoţită şi de o cunoaştere minimă a creştinismului, aşa cum ar fi cerut-o onestitatea intelectuală, voi încerca prin răspunsul meu să amintesc cîteva lucruri obligatorii şi să formulez totodată cîteva clarificări de bun simţ.

Aş începe prin a mărturisi că nu îmi este prea clar ce anume înţelege autorul prin „noi” („nu sîntem decît urmaşii nedemni”): să fie vorba de „noi”, postmodernii, cei care ne-am afla la două mii de ani distanţă de ultimii eroi ai umanităţii? Dar este limpede că nu eroii au lipsit în tot acest timp; dacă ar fi fost aşa, multe lucruri nu ar mai fi existat astăzi – de pildă, civilizaţia şi cultura europeană, arta cinematografică ori revista Idei în Dialog, ca să nu mai spunem nimic despre domnul Al. Leo Şerban însuşi! La o privire mai atentă, vedem că „noi” îi descrie pe „urmaşii nedemni” ai spartanilor, adică, într-adevăr, pe noi cei de azi – deşi nu văd cum am putea noi să fim urmaşii, demni sau nedemni, ai unui popor dispărut din Istorie cu ceva vreme înainte de „ghilotina creştină” (sic!). Sau poate că, pe urmele lui Nietzsche, domnul Şerban doreşte să ne spună că ceea ce a ghilotinat creştinismul sînt virtuţile bărbăteşti ale antichităţii păgîne, printre care se număra şi pedofilia, după cum ne spune Xenofon în Constituţia Spartei? Ce putem spune, de fapt, este că mulţi dintre creştinii de astăzi (inclusiv subsemnatul), sînt urmaşii nedemni ai creştinilor de atunci. Dar pentru asta nu este vinovat creştinismul. Domnul Al. Leo Şerban le cere cititorilor domniei sale să nu-i mai plîngă pe coloşii spartani. Nu înţeleg însă de ce autorul se simte îndemnat în schimb să scuipe creştinismul de-a dreptul? Să fie o compensaţie sau o nostalgie pentru distracţia preferată a elitei păgîne, care, între două lecturi din Virgiliu şi Cicero, se delecta în Colloseum cu tortura creştinilor?

Sincer să fiu, e greu de înţeles ce ar putea însemna pentru domnul Şerban sintagma „ghilotina creştină”. Pot doar să presupun că religia creştină i-a lipsit pe oameni de acel curaj spartan elogiat de criticul nostru. Dacă aceasta este semnificaţia sintagmei, atunci trebuie să-l contrazic. Oare autorul este complet ignorant sau doar omite cu bună ştiinţă modul demn şi curajos în care creştinii primelor secole au răspuns persecuţiilor şi au continuat să o facă de-a lungul vremii pînă în zilele noastre? Martirajul acestor oameni depăşeşte, de fapt, curajul spartan. Nu doar prin violenţa chinurilor pe care le aveau de îndurat, ci mai ales pentru că, la capătul acestor chinuri, ei nu erau răsplătiţi prin admiraţia lumii, ci prin dispreţul ei; nu prin glorie, ci prin uitare. Unii dintre ei au fost îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi sfîşiaţi de cîini, alţii răstigniţi, alţii unşi cu răşină şi arşi pe rug de vii, după cum ne-o spun chiar istorici păgîni precum Tacitus. Ce ghilotină i-a lipsit pe aceşti oameni de curaj pentru a-L mărturisi pe Hristos în faţa morţii?

Un „urmaş nedemn” al unor astfel de timpuri, Sfîntul Ignatie Teoforul, care a fost martirizat la Roma în 107-108, ne-a lăsat şi mărturia scrisă a „înmuierii” sufletului său: „Lăsaţi-mă să fiu mîncare fiarelor, prin care pot dobîndi pe Dumnezeu. Sînt grîu al lui Dumnezeu şi sînt măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pîine curată a lui Hristos. Mai degrabă linguşiţi fiarele ca ele să-mi fie mormînt şi să nu lase nimic din trupul meu; ca nu adormind, să fiu povară cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Hristos, cînd nici trupul meu nu-l va vedea lumea...”

Această atitudine constituie regula, şi nu excepţia scrierilor creştine. Ele nu sînt dovada unui om puternic, capabil să-l înfrunte pe aducătorul morţii, oricare ar fi acela de la Xerxes la Stalin, ci ne arată prezenţa unui om înviat, care înfruntă moartea însăşi tocmai pentru că a biruit-o în Hristos. Creştinul nu luptă pentru gloria lumească, nici pentru a supravieţui în posteritate, ci pentru mîntuirea sufletului său, care nu poate fi realizată independent de toate acele lucruri care i-au fost încredinţate: familia, neamul, adevărul omului, credinţa sa – pe toate acestea creştinul le priveşte nu ca pe nişte determinări de nedepăşit, ci ca pe nişte daruri, ca pe nişte talanţi încredinţaţi. De la Sfîntul Ştefan, întîiul mucenic, la Sfinţii Brâncoveni sau la Valeriu Gafencu, mărturia a fost aceeaşi, iar curajul neîmpuţinat: „Priviţi la Hristos, Mîntuitorul nostru”, le cerea domnitorul român fiilor săi, „cîte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă măşcaţi, nici vă clintiţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi pentru lumea aceasta!”. „Sînt fericit că mor pentru Hristos. Lui Îi datorez harul de azi. Totul e o minune”, răspunde peste veacuri Valeriu Gafencu.

Se pare că domnul Şerban, admirator înflăcărat al eroismului antic, uită sau nu ştie că există şi eroism creştin. În realitate, domnul Al. Leo Şerban nu ştie lucrurile elementare nici despre spartani, nici despre creştini. Şi cum ar fi putut să le cunoască, cîtă vreme a dobîndit informaţiile despre Antichitate prin vizionarea filmelor de tip Walt Disney? Fiindcă filmul „300” nu foloseşte atît sursele istoricilor antici pentru a ecraniza celebra bătălie de la Termopile din 480 î.Hr., ci una dintre benzile desenate ale americanului Frank Miller. Aceasta înseamnă două lucruri: mai întîi, codul cultural cu care operează regizorul este determinat de standardul american al culturii de masă, construit pe valori mai degrabă opuse aspiraţiei către raţiune, caracteristice culturii greceşti pe care filmul ar vrea să o promoveze, şi, în al doilea rînd, că tipul de audienţă căruia i se adresează filmul este deopotrivă incultă şi imatură. Cît despre creştinism, criticul de film pare că l-a cunoscut prin contactul cu bombănelile sarcastice ale lui Nietzsche şi Passolini. Ceea ce îi deosebeşte pe spartani de creştini este faptul că se raportau la o versiune limitată a Istoriei; creştinii evoluează în schimb la o scară a Istoriei de tipul „expanded version”, care include dimensiunea, foarte reală, a nevăzutelor. Din perspectivă creştină, timpul de după Rusalii este timpul „din urmă”, timpul apocaliptic. Aceasta înseamnă, în primul rînd, că sfîrşitul Istoriei poate surveni astăzi la fel de bine ca peste o mie de ani; înseamnă totodată că tipul confruntării şi natura eroismului sînt diferite.

Dacă la baza eroismului păgîn al Antichităţii se află întotdeauna aversiunea faţă de celălalt, faţă de adversar, faţă de cel din afară, eroismul creştin se întemeiază pe curajul de a te confrunta cu tine însuţi şi, în final, pe aversiunea faţă de păcat, înţeles ca pricină a morţii. Confruntarea cu tine însuţi este înţeleasă în creştinism nu ca un efort prometeic de autodepăşire, ci ca înfruntare a „omului vechi”, a omului rob păcatului, adică rob al morţii. Lumea păgînă este o lume supusă morţii, pentru care mîntuirea înseamnă persistenţa amintirii în memoria supravieţuitorilor. De aici şi necesitatea eroismului. Eroismul creştin nu provine din fentarea morţii, din depăşirea ei, ci din înfruntarea şi biruirea ei. De aceea, el este cu putinţă numai în lumina prezenţei Dumnezeului întrupat, Cel care a biruit moartea cu moartea, Cel care a omorît moartea, nu a sublimat-o. Numai în prezenţa lui Dumnezeu, oroarea stîrnită de vederea fiinţei proprii nu poate deveni copleşitoare.

Cînd Sfîntul Isaac Sirul spune că cel care îşi vede păcatul este mai mare decît cel care învie morţii, el vrea să spună că moartea nu poate fi vindecată şi că orice resuscitare este inutilă cîtă vreme moartea este doar amînată; a-ţi vedea păcatul înseamnă a vedea pricina morţii tale. Persanii reprezentau o ameninţare pentru libertatea şi viaţa fizică a unui popor; creştinii sînt poporul care luptă pentru libertatea şi viaţa veşnice. Această luptă, descrisă de o literatură ascetică tot atît de veche precum creştinismul însuşi, este în acelaşi timp văzută şi nevăzută, ceea ce presupune o strategie şi o condiţie spirituală mai riguroase decît orice artă marţială.

Aşadar, se poate spune că şi creştinul este tot un spartan, şi mai mult decît atît. Spartanii erau renumiţi pentru educaţia militară riguroasă pe care o primeau, graţie căreia puteau supravieţui oriunde şi în orice condiţii (frig, foame, animale sălbatice etc.) şi, în ultimă instanţă, se sacrificau în luptă pentru Sparta. Tot astfel, creştinii sînt educaţi de mici, după Botez, într-un fel care le permite mai tîrziu să lupte cu vicleniile acestei lumi. Ei sînt învăţaţi să postească, să se roage şi să-şi iubească aproapele chiar cu preţul vieţii, după îndemnul şi exemplul Mîntuitorului: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Dar ei ştiu că toată lumea aceasta preţuieşte mai puţin decît un singur suflet. De aceea, ei nu-şi ucid pruncii nici înainte de naştere, cum se întîmplă în lumea „civilizată” care ne este prezentată ca model de o legiune de misionari de toate calibrele, nici după naştere, aşa cum făceau spartanii cu nou-născuţii „necorespunzători”.

Dacă spartanii s-au luptat cu perşii şi au cîştigat gloria pe acest pămînt, creştinii sînt chemaţi la un război nevăzut cu stăpînitorul acestei lumi, care este mult mai viclean şi mai puternic decît toţi perşii. Creştinii care au decis că este mai bine să moară în arenă decît să se lepede de Hristos nu s-au confruntat cu ucigaşii lor, romanii păgîni, ci cu stăpînul acestora, diavolul. În Istorie nu au existat, pînă la creştini, decît două categorii de oameni: cei care şi-au înfruntat adversarul fără a avea vreo alternativă la victorie decît moartea (spartanii) şi cei care l-au înfruntat cu speranţa de a fi cruţaţi („urmaşii nedemni” printre care se include şi domnul Al. Leo Şerban, şi pe bună dreptate). Creştinii, în schimb, reprezintă o a treia categorie: categoria celor care îşi înfruntă adversarul fără a dori o altă victorie decît salvarea adversarului. Creştinul nu intră în luptă din ură pentru vrăjmaş, ci din dragoste pentru el, şi din dragoste pentru lucrurile pe care le apără. Creştinul nu se apără pe sine, ci pe acele lucruri care păstrează sensul lucrurilor, de la cuvinte la făpturi. Iar ceea ce îi împinge pe creştini în luptă nu este slava lumii acesteia, ci slava lui Dumnezeu. Creştinismul este o religie eroică, fiindcă mîntuirea, biruinţa, este înţeleasă în termenii unei lupte, ai unei încleştări supranaturale. În esenţa ei, mîntuirea înseamnă o biruinţă: biruinţa asupra morţii. La nivelul istoriei profane, sacrificiul regelui Leonidas şi al celor trei sute de spartani este doar impresionant, dar lipsit de sens de vreme ce nu poate exista gesturi semnificative într-o istorie absurdă. Doar în Iisus Hristos putem vedea în gestul lor o pildă pentru noi, cei de astăzi, putem vedea adică o prefigurare a acelei lupte care defineşte ascetismul creştin în lupta sa cu legiunea de iubitori ai întunericului şi ai lipsei de sens.

Dar spartanii nu luptau doar pentru glorie, nu doar pentru a supravieţui în memoria urmaşilor lor. Ei luptau totodată pentru libertatea cetăţii lor, o libertate superioară celei politice sau economice, o libertate fără de care omul încetează să fie om: libertatea de a-ţi hotărî destinul, libertatea de a hotărî care sînt lucrurile pentru care merită să trăieşti şi să mori. Pentru grecul antic, un sclav („natural”, în termenii lui Aristotel) nu este doar un om neliber, ci o fiinţă inumană, aflată undeva între om şi animal. Aşa că, evident, nu avem de ce să-i plîngem pe cei trei sute; avem însă toate motivele să-i compătimim pe cei care, îmbătrîniţi în lanţuri, au ajuns atît de neputincioşi încît nu mai pot deosebi între stăpînii de sclavi şi cei care trăiesc în adevărata libertate.